Ştefan Amariţei este poet şi economist. Şi încă un poet bun, dacă te iei după critica ce-l vizează. Articole de apreciere am găsit sub semnătura lui Ioan Holban ori a lui Tudor Negoescu şi se refereau la Foamea de timp (Poeme), Editura Cronica, 2006. Dealtminteri a fost răsfăţat şi pentru Plaja (1996), Pe malul Aheronului (1999) ori Psalmi (2004)...Deşi este cunoscut în mediile literare ca autor al unui roman, Şevaletul (1995) şi al povestirilor din Podul de piatră (Editura Junimea, 2004), dovedind (spune I. Holban) că este scriitor “stăpîn pe mijloacele sale, matur, cu un filtru personal de percepere a lumii şi a sinelui”, Ştefan Amariţei continuă să scrie versuri. Şi, în acelaşi timp (ca economist, om al cifrelor), să ... socotească.
Ne-o spune chiar el, în Oraşul natal (din Foamea de timp, p. 113): „De un timp fac socoteli, adun şi pun minus. De/ fericit sînt ca un motan negru, lovit pe/ neaşteptate de o vacanţă ratată.”
Tot adunînd şi punînd minus, Ştefan Amariţei a calculat pînă şi data următorului cutremur mai acătărea care ne va lovi, plecînd de la ritmicitatea dezastrelor autohtone. Fericirea motanului negru (care îţi taie calea) nu prea cred că ar mai rezista, pentru că rezultatul “studiului” îţi dă fiori dintre cei mai reci: “În 2009 sînt şanse de 60% pentru producerea unui mare cutremur, în zona Vrancea, de circa 7 grade pe scara Richter…”
Explicaţia poetului-economist (Ziarul de Iaşi, 6 nov. 2008) este savantă şi plictisitoare (“Considerînd ecuaţia de regresie utilizată, am folosit anul cutremurului precedent şi numărul său de ordine, după aplicarea metodei celor mai mici patrate, ţinînd apoi seama de indicatorii statistici de încredere … abaterea dispersiei de 1,74 de ani ...”), însă pare sigur că anul acesta (2009) unii dintre noi o vom mierli sub ziduri dărîmate.
Intuiţia îi spune că viitorul seism se va produce în octombrie sau noiembrie, întrucît majoritatea cutremurelor au avut loc toamna. Astfel, am putea-o ţine într-o veselie vreo zece luni, de-acum încolo, iar după aceea – halt!…
Citindu-i teoria, îi înţeleg mai bine şi motivaţiile pentru anumite teme (predilecte) ale poemelor. Din Slăveşte-ţi simţurile (p. 129) aflăm că ”În fiecare copac bătrîn e o scorbură./ Dacă se crapă o stîncă, repede apare acolo/ un arbore./ Este de ajuns să se abată un meteorit/ din drumul său, ca să se aşeze în locul gol/ o stea căzătoare.”
Cînd nu meditează la stînci crăpate, apropos de dezastre, aduce în discuţie mortarul: “Niciodată n-am să fiu altul, retras în existenţe/ meschine, în imagini respinse./ Din pricina asta gîndesc la mine ca la/ mortarul înţepenit între două pietre ostile...“ (Opţiunea la vedere, p. 122)
Nu sînt uitate nici straturile de argile verzi, puse (probabil) în mişcare de frecarea plăcilor tectonice: “Vîntul vine din munţi şi cară-n văzduh/ paloarea argilelor verzi./ Numele lui tălmăceşte miasmele purpurei negre,/ numele lui în amiază frigul din gurile ocnei/ îl poartă.” (Palma nescrisă, p. 28)
În fine, cînd realizează că nu tremură din cauza … cutremurului, constată – în Oul-sferă, p. 98 - că de vină e doar o insectă: “Pe mine s-a aşezat o insectă şi mă/ înţeapă matern; totul e o fecundă chemare./ Sare din mine un tremur dezordonat,/ refuză să fie un fior prea înalt.”
