Cacealmaua – în economie şi business – de altă dată (Grafica: Victor Codreanu, Iasi)

Scene meşteşugit descrise din lumea afacerilor de epocă (anii premergători Marii Uniri) descoperim în romanul lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Dacă ne amintim bine, Ştefan Gheorghidiu, înainte de a fi mobilizat ca sublocotenent pe frontul din curbura Carpaţilor, a fost o anumită perioadă asociat cu unchiul său, senatorul Nae Gheorghidiu şi cu Tănase Vasilescu Lumînăraru la o firmă metalurgică.
Afacerea a cunoscut toate fazele posibile – între prosperitate şi faliment –, de soarta acesteia ocupându-se în cea mai mare parte Lumînăraru, patron şi manager de mare succes care începuse cu comerţul de lumânări şi apoi (lăsa el să se înţeleagă) cu o turnătorie de clopote. „Când am luat fabrica în primire, s-a hotărât ca Lumînăraru să fie directorul ei tehnic (înţelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dublă lovitură: avem şi fabrica şi un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de formă, conducerea biroului comercial. La început Tănase Vasilescu Lumînarăru mi-a făcut o bună impresie. Cu veşnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspectând necontenit, controlând, angajând şi concediind, mi se părea un adevărat noroc şi pen­tru fabrică. Mai ales grija meticuloasă cu care controla pe contabil, răbdarea cu care examina coloanele de cifre, cu nişte ochelari de şapte dioptrii, păstraţi în birou, că la el purta alţii, în toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari...”
Cu cât se apropia intrarea României în primul război mondial, afacerile mergeau tot mai dificil. „Specialistul” Lumînăraru avea şi alte preocupări, dealtminteri pregnant intelectuale: „În ultimul timp începuse să publice într-o mare ga­zetă economică o serie de articole, despre valută şi devize, care desigur îi luau timp şi mai mult. Făcea profeţii sumbre despre viitoarea scădere a tuturor valutelor.”
Totuşi, când declinul afacerii devenise evident, Ştefan Ghiorghidiu îl tatona asupra unor posibile soluţii. Răspunsul avea să fie stupefiant:
„ – Domnule Gheorghidiu, îţi fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzină, de durboren, de stosmaşine cum le mai spune... în viaţa mea n-am... Eram uluit.
- Cum. În viaţa dumitale...? Ce vrei să spui ? Păi n-ai avut o fabrică de clopote ? Cum ţi-ai câştigat averea ? [...]
- N-am avut nici o fabrică... Am avut o prăvălie de obiecte bisericeşti în piaţa mare... Asta-i tot ce am avut [...]
- Şi atunci, de ce ai luat uzina asta ...?
- De ce să n-o iau ? Nu-i o afacere?
- Dar dacă nu te pricepi ?
- Ei asta-i, dacă nu mă pricep. Dar n-am avut şi fa­brică de săpun, n-am şi acum tipografie, de tipăresc cărţi, n-am cumpărat şi cincizeci de vagoane de peşte sărat la Galaţi? Parcă la alea m-am priceput ? Aşa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie să iei. Şi-a pus, căci acum asta îi devenise tic, iar ochelarii negri.”
Când i se raportează de către contramaistru că nu merge frezmaşina, izbucni: „O să vă dau pe toţi afară, că nu sunteţi buni de nimic. Va să zică eu trebuie să mă ocup şi de fleacurile astea... că n-am altceva de făcut? Să amendezi oamenii de la maşină cu leafa pe-o zi. Hai, pleacă!”
Au urmat zile de restrişte. Alama, materia primă de bază a firmei în cauză, datorită utilizării ei pentru destinaţia „de război” era tot mai greu de procurat. Pentru a obţine câteva tone de la Galaţi, Ştefan a alergat după aprobări în urma telefoanelor date de unchiul senator la miniştri şi secretari de stat. Cererile i-au fost semnate la miez de noapte. „Acum se rezolvă, băiete afacerile serioase la noi ... ziua nu vin la minister, ca să aştepte acolo, decât nenorociţii care cer câţiva poli ajutor.”
O „pilă” pusă de unchiu’ presupunea un dialog de genul: „- Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da – da – da, aici eu sunt... Puiule dragă, uite ce te rog. Am obţinut pentru fabrica noastră o aprobare de aramă veche de la Galaţi...mulţumesc... mulţumesc... Dar uite ce te rog... eşti drăguţ bravo... uite, am nevoie să mi se lu­creze chiar mâine hârtiile... de... da. Am nevoie de ele luni de dimineaţă... Puiule dragă, te rog foarte mult... Ce-are a face ? Cheamă pe cineva... e un şef de birou Mişoiu, sau nu ştiu cum naiba îi mai zice, cheamă-l pe el... În zece minute, hârtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi găsim noi adresa. Ce-are a face ? Îi dai data de azi, ultima la ieşiri, şi mi-o iscăleşti dumneata chiar mâine... Sper să nu mă refuzi. E, hai copăcel... copăcel... Am eu omul meu care face toate... dă-mi numai ... aprobarea dumitale ... Bun.... bravo... mulţumesc... Aşa... sărutări de mâini doamnei... când veniţi la noi la masă ?”Cu toate sforile trase de senator, afacerile se sufocau. Retragerea lui Ştefan Gheorghidiu devenise iminentă. Abandonul definitiv fusese determinat poate şi de descoperirea că “specialistul” în economia şi conducerea afacerilor, Tănase Lumînăraru, „om de douăzeci de ori milionar în aur, nu ştia carte, nu ştia decât să semneze... şi că boala de ochiera numai un truc ca să ascundă această infirmitate intelectuală. Atunci am înţeles de ce e nelipsit de lângă el secretarul, şi de ce omul acesta se mişcă, în lumea afacerilor, atât de greu, jucând comedia cu o abilitate aproape genială, ca să înşele absolut pe toată lumea”.

Haimanalele şi fiscalitatea Iaşiului de altădată (Grafica: Victor Codreanu)

Cu ceva mai bine de două secole în urmă, aparatul fiscal moldav era compus din mai multe categorii de dregători: căminarii, care colectau taxele stabilite asupra băuturilor spirtoase; vameşii, care încasau taxele aplicate mărfurilor ce treceau prin vămile oraşului şi armaşii de târg, care colectau dările impuse orăşenilor.
Prin activităţile lor, intrau în visteria domenască birul, banii steagului şi ajutorinţa, iar unele dări se adunau la „cămară”: oieritul, stupăritul, văcăritul, vama ş.a.

Într-un mod asemănător celui de astăzi, contribuabilii puteau fi birnici (plătitori de impozite) şi nebirnici (scutiţi total). Acestora li se adăugau privilegiaţii (boierii, clerul, negustorii, mazilii), care se bucurau de unele înlesniri fiscale din partea domnului. O categorie aparte o constituia haimanalele, care în schimbul scutirii fiscale (mai puţin cea cu privire la plata birului) se obligau să ajute administraţia la prinderea „oamenilor răi” din ţinut şi în activităţile de stingere a incendiilor.

Până la Regulamentul Organic, fiscalitatea era caracterizată de „extremă asprime” şi abuz: scutirile date pe „ruşfet” (contra mită) înjumătăţiseră masa contribuabililor, domnii fanarioţi recuperau plata tronului de la birnici, nu se organiza o evidenţă fiscală riguroasă, iar între sancţiuni tortura fizică a neplatnicilor nu era o raritate etc.

Întotdeauna, povara fiscală a apăsat cel mai greu asupra ţărănimii. Clasa ţărănească, reprezentând clasa socială cu cea mai mare pondere în populaţia totală a Moldovei, era formată, în etapa preregulamentară, din trei categorii principale de populaţii rurale (C. Cihodaru et al., “Istoria oraşului Iaşi”, Ed. Junimea Iaşi, 1980):
1. Ţăranii clăcaşi, stabiliţi pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, care îşi asigurau traiul familiilor lor din cultura terenurilor luate în folosinţă de la stăpânii moşiilor respective şi, mai ales, din creşterea animalelor; ei erau supuşi la următoarele tipuri de obligaţii:
- obligaţiile fiscale, reprezentate prin impozitul direct (birul) şi prin impozitele indirecte, vărsate direct în visteria statului;
- obligaţiile de tip feudal, datorate stăpânilor moşiilor pe care erau stabiliţi, constând din:
- dijma – reprezentând o cotă parte (obişnuit, o zecime) din produsele recoltate, luate în folosinţă;
- claca, reprezentând obligaţia prestării de munci agricole în folosul moşierilor, într-un număr de 12 zile lucrătoare pe an;
- podvezile la conace, reprezentând obligaţii de transport al lemnelor din pădure şi al recoltelor boiereşti la conace;
- respectarea monopolului boieresc, instituit asupra băuturii, a produselor de băcănie şi a cărnii;
- obligaţii suplimentare, reprezentate prin taxe suplimentare, instituite ocazional în diverse împrejurări, cum au fost:
- impozitele suplimentare directe, impuse la solicitările Porţii, de majorarea haraciului;
- contribuţii la rezerva de grâne a ţării, solicitată în anul 1830 de Comisia pentru preîntâmpinarea foametei;
2. Bejenarii, numiţi şi oamenii de învoială, erau reprezentaţi fie de clăcaşi fugiţi de pe alte moşii, fie de colonişti străini; concentrată, de cele mai multe ori, în sate nou înfiinţate, această categorie de ţărani se bucura de un regim fiscal mult uşurat în comparaţie cu cel al clăcaşilor, iar obligaţiile faţă de moşie stipulate prin învoieli scrise, erau şi ele mult reduse;
3. Ţăranii liberi, reprezentaţi, de regulă, prin răzeşii deţinători de pământuri, izlazuri şi păduri în proprietate personală, se bucurau, de asemenea, de un regim fiscal privilegiat şi nu aveau nici un fel de obligaţii faţă de moşierii cu care se învecinau.

Dintre cele trei pături principale ale clasei ţărănimii, cea mai grea situaţie materială a avut-o ţărănimea clăcaşă, pe umerii căreia a fost aşezată şi întreaga povară fiscală a ţării; această stare de lucruri explică şi dorinţa firească care a animat în permanenţă ţăranii de pe moşiile boiereşti de a-şi schima statutul social de clăcaş, cu cel de bejenar.

Nici contribuţia fiscală a meşteşugarilor nu poate fi neglijată. Meşterul patron de ateliere plătea şi dările către visteria statului, care se compuneau din: taxa pe meşteşug;fumăritul;taxe speciale, introduse de domnitori pentru acoperirea unor cheltuieli speciale ale visteriei şi taxa de reînnoire a privilegiilor, plătită la fiecare schimbare de domnitor; aceasta a fost continuu majorată, ca urmare a faptului că, la fiecare schimbare de domnie noul domnitor schimba învoielile făcute cu breslele de predecesorul său, stabilind altele noi, cu pretenţii crescute.

Capitolul al III-lea al Regulamentului Organic este menit să instituie o anumită ordine în finanţele publice, astfel:
- prin utilizarea instrumentelor bugetare, cheltuielile publice se ajustau la veniturile fiscale;
- se introduce controlul gestiunii bugetare la către un corp de dregători domneşti;
- se organizează evidenţa contabilă bugetară, se desfiinţează vămile interne, iar boierii nu mai pot avea scutelnici (oameni favorizaţi fiscal).

De acum, veniturile statului se constituie pe seama unor surse bine stabilite: capitaţia ţăranilor şi mazililor (plătită de fiecare cap de familie), patenta negustorilor şi meşteşugarilor, cota parte din venitul net al mănăstirilor şi produsul vămilor externe şi al oraşelor.