Anul de graţie 1937. Vara, între „sapă” şi seceriş. În Siliştea – Gumeşti, din Câmpia Dunării, „timpul era foarte răbdător cu oamenii”, iar „viaţa se scurgea fără conflicte mari”.Ample scene privind viaţa ţăranului român de aici şi de acum sunt măiastru zugrăvite de Marin Preda în „Moromeţii”. Între acestea, o notă aparte face vizita agentului de la percepţia fiscală la contribuabilul („rău platnic”) Ilie Moromete. Liniştea lui Ilie Moromete se face zob la anunţul veştii (date de vecinul Bălosu’) că peste o zi agentu’ (Jupuitul) urmează să pornească prin sat după „fonciire”. „Zicea că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu’ să-l ia ... Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă ...”. „Moromete se mohorî dintr-o dată ...”.
Într-adevăr, a doua zi, când veni de la muncă, Moromete era aşteptat de doi oameni, agentul fiscal (Jupuitul) şi un însoţitor.
„Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era tras la faţă, de parcă mânca numai miercurea şi vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; faţa suptă făcea ca ochii lui, să pară ieşiţi din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deşi nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustaţă. I se spunea Jupuitul. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, înjurându-l în acelaşi timp. Îmbogăţise, aşa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese de la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos, intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câţiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire”.
Aflând scopul „vizitei”, Moromete începu cu „n-am” repetat.
„ – Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te ştiu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu n-am. Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!”.
Apoi agentul intră în detalii fiscale:
„ – Fonciera pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni ...”
Omul fiscului încearcă chiar şi o stratagemă: „ ... se aşează pe marginea prispei, scoase un chitanţier şi începu să scrie în el: «Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete ...» Înainte de a scrie se uitase la om ca să-l audă confirmând”.
Rezultatul fu însă nul: „Moromete luă chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigare.
- Hai nea Ilie, hai, nea Ilie! Se grăbi Jupuitul, pocnind încheietoarea genţii.
- Păi nu ţi-am spus că n-am ?! zise Moromete vinovat. Ce să-ţi fac dacă n-am! De unde să dau? N-am!”
Agentului îi mai rămăsese o soluţie: ceea ce astăzi se cheamă executarea silită a bunurilor imobile aferente menajului contribuabilului, astfel că Jupuitul se decisese:
„ – Ia treci încoa’! îi făcu agentul un semn însoţitorului.
Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitul intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:
- Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului!Ia-le pe toate!
Însoţitorul se opinti şi se încărcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi”.
N-aveau însă să ducă la capăt ce-şi propuseseră pentru că una din fetele lui Moromete „se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate”.
Încercând să scoată totuşi „fonciera” de la Moromete, „echipa” pune ochii pe cai şi pe căruţă. Dar apariţia lui Paraschiv, în uşa grajdului, care nu arăta deloc că ar vrea să cedeze, îi făcu pe cei doi s-o lase mai moale.
„ – Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani? [...]
- Dumnezeul mă-si, nea Ilie! Izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui să-mi plăteşti mie, nu statului.
Se aşează pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi o zvârli în nasul omului”.
Apoi, dorind să fie foarte autoritar, se mai adresă „contribuabilului”:
„ – Îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!”
În mod cert, Moromete n-vea să vină nici peste două săptămâni, nici peste patru ...
Ba chiar, „după câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu (care tot timpul pândise de după gard – n.n.):
„- L-am păcălit! spuse el. Bălosu nu înţelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al flanelei şi scoase de acolo nişte hârtii la care se uită încântat ...”
Însă în toamnă lucrurile au decurs cu totul altfel; pentru impozite a venit, în afară de Jupuitul, şi perceptorul comunal, însoţit de şeful postului de jandarmi. La poartă aşteptau căruţe în care, la o adică, puteau fi încărcate lucrurile debitorului.
„- Moromete, scoal’ în sus! zise perceptorul aşezându-se grăbit pe pat şi desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentului. Are ceva la comunal?
- Are, spuse Jupuitul. Şase sute paisprezece lei.
- Plus două mii pe exerciţiul ’36 – ’37, scrie! plus trei mii pe prima parte a exerciţiului curent. Adică nu, exerciţiul curent îl mai amânăm. Auzi Moromete? Te amân. Plăteşte restanţele, fonciirea şi impozitele comunale. Moromete se ridică în capul oaselor şi se uita la ei cu o nepăsare sumbră.
- Ei Moromete, facem chitanţa? întrebă perceptorul binevoitor.
- N-am! ... Ieşiţi afară! ...”
Tămbălăul confiscării bunurilor din gospodărie (multe dintre acestea fiind pitite prin vecini) începuse. Când atinse limite insuportabile, Moromete, „înspăimântător de posomorât şi de întunecat la chip” (să ne amintim că avea şi o rată scadentă la bancă, trebuia plătită şi taxa de şcoală pentru Niculae, iar Achim plecase cu oile şi nu trimisese nici un ban) ieşi din imobilism:
„- De ce zici perceptorule, că nu poţi să mă amâi până la iarnă? Întrebă el.
- Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, trebuie să plăteşti restanţele! Aşa am ordin, nu-mi plăteşti mie! Plăteşte statului, statul te pune la impozite, nu te pun eu ... Plăteşti sau nu plăteşti? ameninţă el.
Niculae văzu cum tatăl său se apleacă şi saltă capacul lăzii, văzu cum din chichiţa ei el scoate un teanc de bani şi ceva rece îi săgetă de sus până jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece la şcoală.”
Atunci „perceptorul şi cei care îl însoţeau ieşiră. Căruţele se îndepărtară. O linişte grea se lăsă asupra casei...”
