Un creier fiscal, la Academia Română

Maniera de gestiune a finanţelor statului a condus la deficite bugetare în creştere - de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008. Cauza a constituit-o cheltuielile publice excesive, care s-au dublat în termeni nominali între 2005 şi 2008, crescând de la 32% din PIB la 37%. În cadrul acestora, şi cheltuielile cu salariile s-au dublat, în termeni nominali, în perioada 2005-2008, reprezentând 9,1% din PIB în anul 2008. Salariul mediu în sectorul public din România este cu 80% mai mare decât PIB-ul pe cap de locuitor, situaţie întâlnită în puţine ţări ale UE (de ex., Grecia). Constatarea este valabilă şi în cazul cheltuielilor cu pensiile, care s-au dublat, ajungând la 6.6% din PIB în 2008.

Ani în şir supraestimarea veniturilor bugetare a condus la încurajarea majorărilor de cheltuieli, ocazionate de rectificările bugetare repetate (4-5 rectificări pe an, în ultimii doi ani). Pe acest fundal economic s-a apreciat că se impune adoptarea unei legi a responsabilităţii fiscale. Proiectul în cauză presupune adoptarea unui număr de reguli fiscale, în ceea ce priveşte asigurarea unui sold bugetar conform cu Strategia fiscal-bugetară, nedepăşirea plafoanelor de cheltuieli totale şi de personal şi menţinerea ratei de creştere a cheltuielilor sub nivelul creşterii PIB-ului nominal. De asemenea, se prevede crearea unui Consiliu Fiscal (CF) în cadrul Academiei Române. Consiliul respectiv ar urma să fie compus din 5 membri numiţi de Parlament (pentru un singur mandat de 5 ani) la propunerea BNR, Academiei Române, ASE, IBR şi ARB. În numirea membrilor va cântări greu experienţa în domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare. Explicaţia este dată de faptul că aceştia urmează să sprijine activitatea Guvernului şi Parlamentului în cadrul procesului de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare, şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung.
Preşedintele CF are dreptul la o indemnizaţie lunară, la nivelul celei de secretar de stat, iar vicepreşedintele - la nivelul celei de subsecretar de stat. Ceilalţi membri ai Consiliului Fiscal au dreptul la o indemnizaţie de şedinţa de 10% din indemnizaţia preşedintelui, dar nu mai mult de 20% lunar în cazul în care au participat la două sau mai multe şedinţe în cadrul lunii respective.
Funcţiile administrative şi elaborarea analizelor, prognozelor şi documentelor care stau la baza opiniilor, evaluărilor şi recomandărilor Consiliului Fiscal vor fi îndeplinite de Secretariatul CF (maximum 10 posturi), care va funcţiona în cadrul Academiei Române. Mai amintim că CF îşi stabileşte propriul buget, care reprezintă o anexă la bugetul Academiei Române.
CF poate solicita de la orice instituţie sau autoritate publică informaţii (inclusiv clasificate), documente sau date relevante pentru a-şi îndeplini atribuţiile şi responsabilităţile prevăzute de lege.
Raportul anual al CF, având termen de elaborare şi publicare până la sfârşitul lunii martie a fiecărui an, conţine o analiză cu privire la derularea politicii fiscal-bugetare din anul precedent faţă de cea aprobată prin Strategia fiscal-bugetară şi bugetul anual.
Structura raportului urmează a fi axată pe:
♦ Evaluarea tendinţelor macroeconomice şi bugetare cuprinse în strategia fiscal-bugetară şi în bugetul anual din anul bugetar care face obiectul raportului;
♦ Evaluarea obiectivelor, ţintelor şi indicatorilor stabiliţi prin strategia fiscal-bugetară şi prin bugetul anual din anul bugetar respectiv;
♦ Evaluarea performanţei Guvernului şi a modului cum au fost respectate principiile şi regulile prevăzute de legea responsabilităţii fiscale în anul bugetar precedent.
Evident, un mare interes ar trebui să prezinte opiniile şi recomandările CF (incluse în raport) în vederea imbunantăţirii politicii fiscal-bugetare în anul bugetar curent în conformitate cu principiile şi regulile prevăzute de legea la care am făcut referire.

Mutaţii structurale privind destinaţia resurselor bugetare în spaţiul comunitar

Teoretic, sistemele de ajutor social bine dezvoltate din UE, posibile prin fiscalitate ridicată, ar trebui să facă Europa mai rezistentă; numai că taxarea excesivă va afecta dezvoltarea în timpul creşterilor ciclice şi exacerbează inflatia...

Spaţiul comunitar este caracterizat de tendinţa către sporirea fondurilor pentru autorităţile locale şi regionale, în timp ce securitatea socială înregistrează o scădere vizibilă în privinţa resurselor alocate.
Iată cum stăteau lucrurile în 2007: circa 59% din taxa agregată pe venituri în UE-27 (inclusiv contribuţiile sociale) a fost încasată de către guvernul federal sau central, aproximativ 29% din veniturile acumulate - la fondurile de asigurări sociale şi în jur de 11% - în favoarea administraţiei publice locale. Mai puţin de 1% din veniturile fiscale s-a direcţionat către instituţiile Uniunii Europene.
Există diferenţe considerabile în structură de la un stat membru la altul; de exemplu, unele state membre sunt federale sau acordă regiunilor un foarte mare grad de autonomie fiscală (Belgia, Germania, Austria, Spania). În Marea Britanie şi Malta, sistemul de asigurări sociale nu este separat de guvernul central din punctul de vedere contabil, în timp ce în Danemarca cheltuielile de securitate socială sunt finanţate prin impozitare generală.
Potrivit Raportului CE „Tendinţe de impozitare în Uniunea Europeană”, (Collection: „Statistical books”, Luxembourg 2009), cota de venituri sub-federale variază de la mai puţin de 1% la aproape o treime din total. Suedia, Germania, Spania şi Belgia în special, prezintă rate crescute ale taxelor primite de la autorităţile non-centrale. La cealaltă extremă, acest procent este de doar aproximativ 1% în Grecia şi Cipru, în timp ce în Malta guvernul local nu primeşte nici un impozit direct.
În ceea ce priveşte ponderea veniturilor acumulate la fondurile de asigurări sociale, cele mai ridicate valori din UE sunt raportate de către Franţa şi Slovacia.
Suma primită în cele din urmă este un indicator cât se poate de imperfect al autonomiei fiscale, deoarece unui anumit guvern i se pot atribui surse de venit asupra cărora are capacităţi reduse de creştere sau scădere.
În mai multe state membre ale UE descentralizarea a fost o caracteristică importantă de mai mulţi ani. În consecinţă datele arată că o parte din totalul veniturilor fiscale acumulate de stat şi administraţiile publice locale au crescut treptat.
În schimb, fondurile de asigurări sociale, posibil ca urmare a reformelor sistemului de pensii sau a eforturilor depuse pentru transferul încărcării fiscale, au scăzut ca proporţie.

Economia instituţională

... Pe marea tablă de şah a vieţii, fiecare piesă are un principiu de mişcare propriu, diferit total de acela pe care legiuitorul caută să i-l imprime. Dacă aceste două principii coincid şi acţionează în acelaşi sens, jocul societăţii umane se derulează fără dificultăţi şi în armonie, existând şanse mari ca oamenii să fie fericiţi şi să reuşească în acţiunile lor. Dacă acestea sînt opuse sau diferite, jocul se derulează în mod lamentabil iar societatea este tot timpul dezordonată pînă la cel mai înalt punct. (Adam Smith)

Profesorului Ion Pohoaţă, de la FEAA Iaşi, i-a apărut recent o lucrare de mare anvergură care nu poate să rămînă neremarcată de economiştii teoreticieni şi practicieni, în egală măsură. Intitulată Repere în economia instituţională (Editura Economică, Bucureşti, 336 pag.), pînă a vedea lumina tiparului, i-a luat autorului, cum a mărturisit el însuşi, macar vreo trei ani de muncă asiduă. În plus, acesta nu a „beneficiat” de „o lecţie predată la clasă” despre instituţionalism, aşa cum declară din start, ci învăţînd singur, „cu toate consecinţele ce decurg dintr-o didactică fără dascăli”.

Numai că, predînd Epistemologie şi Doctrine economice, de 25 de ani, şi ca semnatar al mai multor cărţi în materie şi a sute de articole, apărute în cele mai prestigioase publicaţii – unele cotate ISI Tompson, succesul pare garantat.

După autor, „instituţionaliştii” sunt cei care „coboară ştiinţa economică cu picioarele pe pămînt şi o fac mai umană, exact în locul care-i justifică fundamental existenţa, acela din care ea trebuie să explice cum se ajunge mai repede şi mai puţin costisitor la creştere, la dezvoltare”.

Cartea de faţă abordează problematica anunţată în titlu după schema următoare: Marea familie instituţionalistă. Persoane şi idei/ Paradigma economiei instituţionale/ Instituţii/ Miezul tare al economiei neoinstituţionale/ Secvenţe ale teoriei dinamicii economice.

Înţelegerea întregului demers este facilitată de „Schiţa rezumativă a dezvoltării în versiune instituţionalistă”, foarte reuşită, dealtminteri, în care regăsim tratarea tuturor factorilor şi a relaţiilor prin care se leagă între ei, în procesul care are ca obiectiv final dinamica economică. Operele ştiinţifice ale economiştilor instituţionalişti (R.H. Coase, A. Alchian, H. Demsety, D.C. North, O.E. Williamson, R. Nelson, S.G. Winter, M.C. Jensen, M. Aoki, E. Brousseau, G. Hodgson, C. Menard, S. Pejovich) – mulţi dintre ei, deţinători ai Premiului Nobel pentru Economie - sunt atent analizate/ fişate în prima parte a cărţii.

Să mai adăugăm că, spre final, atunci cînd abordează evoluţionismul şi instituţionalismul, Profesorul Ion Pohoaţă consacră cîteva pagini contribuţiilor lui Nicolae Georgescu-Roegen. Opiniile acestuia îl plasează net spre varianta lamarckiană a evoluţiei (şi nu darwiniană) cu privire la dezvoltare.

Astfel, susţine că este esenţial să discernem între adevăratele şi falsele nevoi, să nu risipim resurse rare, să învăţăm a trăi în armonie cu natura..., ceea ce, în final, va antrena accentuarea dimensiunii calitative a vieţii.

Cacealmaua – în economie şi business – de altă dată (Grafica: Victor Codreanu, Iasi)

Scene meşteşugit descrise din lumea afacerilor de epocă (anii premergători Marii Uniri) descoperim în romanul lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Dacă ne amintim bine, Ştefan Gheorghidiu, înainte de a fi mobilizat ca sublocotenent pe frontul din curbura Carpaţilor, a fost o anumită perioadă asociat cu unchiul său, senatorul Nae Gheorghidiu şi cu Tănase Vasilescu Lumînăraru la o firmă metalurgică.
Afacerea a cunoscut toate fazele posibile – între prosperitate şi faliment –, de soarta acesteia ocupându-se în cea mai mare parte Lumînăraru, patron şi manager de mare succes care începuse cu comerţul de lumânări şi apoi (lăsa el să se înţeleagă) cu o turnătorie de clopote. „Când am luat fabrica în primire, s-a hotărât ca Lumînăraru să fie directorul ei tehnic (înţelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dublă lovitură: avem şi fabrica şi un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de formă, conducerea biroului comercial. La început Tănase Vasilescu Lumînarăru mi-a făcut o bună impresie. Cu veşnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspectând necontenit, controlând, angajând şi concediind, mi se părea un adevărat noroc şi pen­tru fabrică. Mai ales grija meticuloasă cu care controla pe contabil, răbdarea cu care examina coloanele de cifre, cu nişte ochelari de şapte dioptrii, păstraţi în birou, că la el purta alţii, în toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari...”
Cu cât se apropia intrarea României în primul război mondial, afacerile mergeau tot mai dificil. „Specialistul” Lumînăraru avea şi alte preocupări, dealtminteri pregnant intelectuale: „În ultimul timp începuse să publice într-o mare ga­zetă economică o serie de articole, despre valută şi devize, care desigur îi luau timp şi mai mult. Făcea profeţii sumbre despre viitoarea scădere a tuturor valutelor.”
Totuşi, când declinul afacerii devenise evident, Ştefan Ghiorghidiu îl tatona asupra unor posibile soluţii. Răspunsul avea să fie stupefiant:
„ – Domnule Gheorghidiu, îţi fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzină, de durboren, de stosmaşine cum le mai spune... în viaţa mea n-am... Eram uluit.
- Cum. În viaţa dumitale...? Ce vrei să spui ? Păi n-ai avut o fabrică de clopote ? Cum ţi-ai câştigat averea ? [...]
- N-am avut nici o fabrică... Am avut o prăvălie de obiecte bisericeşti în piaţa mare... Asta-i tot ce am avut [...]
- Şi atunci, de ce ai luat uzina asta ...?
- De ce să n-o iau ? Nu-i o afacere?
- Dar dacă nu te pricepi ?
- Ei asta-i, dacă nu mă pricep. Dar n-am avut şi fa­brică de săpun, n-am şi acum tipografie, de tipăresc cărţi, n-am cumpărat şi cincizeci de vagoane de peşte sărat la Galaţi? Parcă la alea m-am priceput ? Aşa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie să iei. Şi-a pus, căci acum asta îi devenise tic, iar ochelarii negri.”
Când i se raportează de către contramaistru că nu merge frezmaşina, izbucni: „O să vă dau pe toţi afară, că nu sunteţi buni de nimic. Va să zică eu trebuie să mă ocup şi de fleacurile astea... că n-am altceva de făcut? Să amendezi oamenii de la maşină cu leafa pe-o zi. Hai, pleacă!”
Au urmat zile de restrişte. Alama, materia primă de bază a firmei în cauză, datorită utilizării ei pentru destinaţia „de război” era tot mai greu de procurat. Pentru a obţine câteva tone de la Galaţi, Ştefan a alergat după aprobări în urma telefoanelor date de unchiul senator la miniştri şi secretari de stat. Cererile i-au fost semnate la miez de noapte. „Acum se rezolvă, băiete afacerile serioase la noi ... ziua nu vin la minister, ca să aştepte acolo, decât nenorociţii care cer câţiva poli ajutor.”
O „pilă” pusă de unchiu’ presupunea un dialog de genul: „- Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da – da – da, aici eu sunt... Puiule dragă, uite ce te rog. Am obţinut pentru fabrica noastră o aprobare de aramă veche de la Galaţi...mulţumesc... mulţumesc... Dar uite ce te rog... eşti drăguţ bravo... uite, am nevoie să mi se lu­creze chiar mâine hârtiile... de... da. Am nevoie de ele luni de dimineaţă... Puiule dragă, te rog foarte mult... Ce-are a face ? Cheamă pe cineva... e un şef de birou Mişoiu, sau nu ştiu cum naiba îi mai zice, cheamă-l pe el... În zece minute, hârtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi găsim noi adresa. Ce-are a face ? Îi dai data de azi, ultima la ieşiri, şi mi-o iscăleşti dumneata chiar mâine... Sper să nu mă refuzi. E, hai copăcel... copăcel... Am eu omul meu care face toate... dă-mi numai ... aprobarea dumitale ... Bun.... bravo... mulţumesc... Aşa... sărutări de mâini doamnei... când veniţi la noi la masă ?”Cu toate sforile trase de senator, afacerile se sufocau. Retragerea lui Ştefan Gheorghidiu devenise iminentă. Abandonul definitiv fusese determinat poate şi de descoperirea că “specialistul” în economia şi conducerea afacerilor, Tănase Lumînăraru, „om de douăzeci de ori milionar în aur, nu ştia carte, nu ştia decât să semneze... şi că boala de ochiera numai un truc ca să ascundă această infirmitate intelectuală. Atunci am înţeles de ce e nelipsit de lângă el secretarul, şi de ce omul acesta se mişcă, în lumea afacerilor, atât de greu, jucând comedia cu o abilitate aproape genială, ca să înşele absolut pe toată lumea”.

Haimanalele şi fiscalitatea Iaşiului de altădată (Grafica: Victor Codreanu)

Cu ceva mai bine de două secole în urmă, aparatul fiscal moldav era compus din mai multe categorii de dregători: căminarii, care colectau taxele stabilite asupra băuturilor spirtoase; vameşii, care încasau taxele aplicate mărfurilor ce treceau prin vămile oraşului şi armaşii de târg, care colectau dările impuse orăşenilor.
Prin activităţile lor, intrau în visteria domenască birul, banii steagului şi ajutorinţa, iar unele dări se adunau la „cămară”: oieritul, stupăritul, văcăritul, vama ş.a.

Într-un mod asemănător celui de astăzi, contribuabilii puteau fi birnici (plătitori de impozite) şi nebirnici (scutiţi total). Acestora li se adăugau privilegiaţii (boierii, clerul, negustorii, mazilii), care se bucurau de unele înlesniri fiscale din partea domnului. O categorie aparte o constituia haimanalele, care în schimbul scutirii fiscale (mai puţin cea cu privire la plata birului) se obligau să ajute administraţia la prinderea „oamenilor răi” din ţinut şi în activităţile de stingere a incendiilor.

Până la Regulamentul Organic, fiscalitatea era caracterizată de „extremă asprime” şi abuz: scutirile date pe „ruşfet” (contra mită) înjumătăţiseră masa contribuabililor, domnii fanarioţi recuperau plata tronului de la birnici, nu se organiza o evidenţă fiscală riguroasă, iar între sancţiuni tortura fizică a neplatnicilor nu era o raritate etc.

Întotdeauna, povara fiscală a apăsat cel mai greu asupra ţărănimii. Clasa ţărănească, reprezentând clasa socială cu cea mai mare pondere în populaţia totală a Moldovei, era formată, în etapa preregulamentară, din trei categorii principale de populaţii rurale (C. Cihodaru et al., “Istoria oraşului Iaşi”, Ed. Junimea Iaşi, 1980):
1. Ţăranii clăcaşi, stabiliţi pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, care îşi asigurau traiul familiilor lor din cultura terenurilor luate în folosinţă de la stăpânii moşiilor respective şi, mai ales, din creşterea animalelor; ei erau supuşi la următoarele tipuri de obligaţii:
- obligaţiile fiscale, reprezentate prin impozitul direct (birul) şi prin impozitele indirecte, vărsate direct în visteria statului;
- obligaţiile de tip feudal, datorate stăpânilor moşiilor pe care erau stabiliţi, constând din:
- dijma – reprezentând o cotă parte (obişnuit, o zecime) din produsele recoltate, luate în folosinţă;
- claca, reprezentând obligaţia prestării de munci agricole în folosul moşierilor, într-un număr de 12 zile lucrătoare pe an;
- podvezile la conace, reprezentând obligaţii de transport al lemnelor din pădure şi al recoltelor boiereşti la conace;
- respectarea monopolului boieresc, instituit asupra băuturii, a produselor de băcănie şi a cărnii;
- obligaţii suplimentare, reprezentate prin taxe suplimentare, instituite ocazional în diverse împrejurări, cum au fost:
- impozitele suplimentare directe, impuse la solicitările Porţii, de majorarea haraciului;
- contribuţii la rezerva de grâne a ţării, solicitată în anul 1830 de Comisia pentru preîntâmpinarea foametei;
2. Bejenarii, numiţi şi oamenii de învoială, erau reprezentaţi fie de clăcaşi fugiţi de pe alte moşii, fie de colonişti străini; concentrată, de cele mai multe ori, în sate nou înfiinţate, această categorie de ţărani se bucura de un regim fiscal mult uşurat în comparaţie cu cel al clăcaşilor, iar obligaţiile faţă de moşie stipulate prin învoieli scrise, erau şi ele mult reduse;
3. Ţăranii liberi, reprezentaţi, de regulă, prin răzeşii deţinători de pământuri, izlazuri şi păduri în proprietate personală, se bucurau, de asemenea, de un regim fiscal privilegiat şi nu aveau nici un fel de obligaţii faţă de moşierii cu care se învecinau.

Dintre cele trei pături principale ale clasei ţărănimii, cea mai grea situaţie materială a avut-o ţărănimea clăcaşă, pe umerii căreia a fost aşezată şi întreaga povară fiscală a ţării; această stare de lucruri explică şi dorinţa firească care a animat în permanenţă ţăranii de pe moşiile boiereşti de a-şi schima statutul social de clăcaş, cu cel de bejenar.

Nici contribuţia fiscală a meşteşugarilor nu poate fi neglijată. Meşterul patron de ateliere plătea şi dările către visteria statului, care se compuneau din: taxa pe meşteşug;fumăritul;taxe speciale, introduse de domnitori pentru acoperirea unor cheltuieli speciale ale visteriei şi taxa de reînnoire a privilegiilor, plătită la fiecare schimbare de domnitor; aceasta a fost continuu majorată, ca urmare a faptului că, la fiecare schimbare de domnie noul domnitor schimba învoielile făcute cu breslele de predecesorul său, stabilind altele noi, cu pretenţii crescute.

Capitolul al III-lea al Regulamentului Organic este menit să instituie o anumită ordine în finanţele publice, astfel:
- prin utilizarea instrumentelor bugetare, cheltuielile publice se ajustau la veniturile fiscale;
- se introduce controlul gestiunii bugetare la către un corp de dregători domneşti;
- se organizează evidenţa contabilă bugetară, se desfiinţează vămile interne, iar boierii nu mai pot avea scutelnici (oameni favorizaţi fiscal).

De acum, veniturile statului se constituie pe seama unor surse bine stabilite: capitaţia ţăranilor şi mazililor (plătită de fiecare cap de familie), patenta negustorilor şi meşteşugarilor, cota parte din venitul net al mănăstirilor şi produsul vămilor externe şi al oraşelor.

CEC-ul şi cecurile

Este puţin probabil ca lucrurile să stea acătării atunci când treaba bodyguardului sau a femeii de serviciu este făcută de managerul companiei. Situaţia nu-i mai brează nici când probleme sensibile de management, public relations ş.a. sunt rezolvate de cei doi.

Un comunicat de presă provenit de la o firmă care ia o anumită poziţie în legătură cu o situaţie anume este un lucru cât se poate de serios. Dealminteri elaborarea formei şi conţinutului oricărui mesaj al unei organizaţii trebuie să revină persoanelor super-calificate. În general, pe acest teren îşi dispută întâietatea mai multe categorii de specialişti: sociologii, psihologii, jurnaliştii (literaţii), economiştii şi juriştii. La casele mari, pretenţiile sunt pe măsură.

Practica, însă, îşi are originalităţile ei. În presa economică centrală, apărută zilele trecute, a fost publicat un (lung) punct de vedere al unei mari companii naţionale. Cel puţin din perspectiva limbii (române), sesizăm unele elemente criticabile. Textul bolovănos în general reflectă o imagine defavorabilă despre emitent, dar deformează şi mesajul, impactul scontat fiind de-a dreptul în primejdia de a nu se realiza.

În ce priveşte materialul în cauză, acesta debutează cu o frază plictisitor de întinsă (54 cuvinte) şi cu o supărătoare repetiţie: “Referitor la […], referitoare la […], conducerea SN […] face următoarele precizări…”

Apoi lectorul este lovit în moalele capului cu leuca pleonasmului ”infracţiuni penale”. Nu trebuie neapărat să fii doctor în ştiinţe juridice ca să ştii că orice infracţiune ţine de sfera penalului. În acest context absolut oficial, plin de gravitate, alăturarea încriminată lezează organele auditive şi vizuale mult mai tare decât nevinovata ”babă bătrână”.

Mai constatăm utilizarea incorectă (de 11 ori) a grupării de iniţiale CEC. Evident, instituţia noastră tradiţională de natură bancară este CEC-ul, însă comunicatul îi atribuie forţat (CECului) o altă semnificaţie, cea de instrument de plată. Or, instrumentele de plată respective sunt cecuri (cec, la singular), şi nu CEC-uri.

Deşi este redat şi un citat din Normele Băncii Naţionale, nici acesta nu este fidel preluat, în loc de cecuri apărând CEC-uri. Asta duce cu gândul că nu mai este vorba de scăpare ori necunoaştere, ci, poate, de reavoinţă.

Dealtfel, aşa cum îi şade bine normei scrise în general, în toată legislaţia care guvernează problematica bancară putem constata că expresiile în cauză sunt corect utilizate.

O executare silită, la Moromeţi ...

Anul de graţie 1937. Vara, între „sapă” şi seceriş. În Siliştea – Gumeşti, din Câmpia Dunării, „timpul era foarte răbdător cu oamenii”, iar „viaţa se scurgea fără conflicte mari”.
Ample scene privind viaţa ţăranului român de aici şi de acum sunt măiastru zugrăvite de Marin Preda în „Moromeţii”. Între acestea, o notă aparte face vizita agentului de la percepţia fiscală la contribuabilul („rău platnic”) Ilie Moromete. Liniştea lui Ilie Moromete se face zob la anunţul veştii (date de vecinul Bălosu’) că peste o zi agentu’ (Jupuitul) urmează să pornească prin sat după „fonciire”. „Zicea că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu’ să-l ia ... Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă ...”. „Moromete se mohorî dintr-o dată ...”.
Într-adevăr, a doua zi, când veni de la muncă, Moromete era aşteptat de doi oameni, agentul fiscal (Jupuitul) şi un însoţitor.
„Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era tras la faţă, de parcă mânca numai miercurea şi vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; faţa suptă făcea ca ochii lui, să pară ieşiţi din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deşi nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustaţă. I se spunea Jupuitul. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, înjurându-l în acelaşi timp. Îmbogăţise, aşa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese de la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos, intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câţiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire”.
Aflând scopul „vizitei”, Moromete începu cu „n-am” repetat.
„ – Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te ştiu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu n-am. Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!”.
Apoi agentul intră în detalii fiscale:
„ – Fonciera pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni ...”
Omul fiscului încearcă chiar şi o stratagemă: „ ... se aşează pe marginea prispei, scoase un chitanţier şi începu să scrie în el: «Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete ...» Înainte de a scrie se uitase la om ca să-l audă confirmând”.
Rezultatul fu însă nul: „Moromete luă chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigare.
- Hai nea Ilie, hai, nea Ilie! Se grăbi Jupuitul, pocnind încheietoarea genţii.
- Păi nu ţi-am spus că n-am ?! zise Moromete vinovat. Ce să-ţi fac dacă n-am! De unde să dau? N-am!”
Agentului îi mai rămăsese o soluţie: ceea ce astăzi se cheamă executarea silită a bunurilor imobile aferente menajului contribuabilului, astfel că Jupuitul se decisese:
„ – Ia treci încoa’! îi făcu agentul un semn însoţitorului.
Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitul intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:
- Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului!Ia-le pe toate!
Însoţitorul se opinti şi se încărcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi”.
N-aveau însă să ducă la capăt ce-şi propuseseră pentru că una din fetele lui Moromete „se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate”.
Încercând să scoată totuşi „fonciera” de la Moromete, „echipa” pune ochii pe cai şi pe căruţă. Dar apariţia lui Paraschiv, în uşa grajdului, care nu arăta deloc că ar vrea să cedeze, îi făcu pe cei doi s-o lase mai moale.
„ – Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani? [...]
- Dumnezeul mă-si, nea Ilie! Izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui să-mi plăteşti mie, nu statului.
Se aşează pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi o zvârli în nasul omului”.
Apoi, dorind să fie foarte autoritar, se mai adresă „contribuabilului”:
„ – Îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!”
În mod cert, Moromete n-vea să vină nici peste două săptămâni, nici peste patru ...
Ba chiar, „după câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu (care tot timpul pândise de după gard – n.n.):
„- L-am păcălit! spuse el. Bălosu nu înţelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al flanelei şi scoase de acolo nişte hârtii la care se uită încântat ...”
Însă în toamnă lucrurile au decurs cu totul altfel; pentru impozite a venit, în afară de Jupuitul, şi perceptorul comunal, însoţit de şeful postului de jandarmi. La poartă aşteptau căruţe în care, la o adică, puteau fi încărcate lucrurile debitorului.
„- Moromete, scoal’ în sus! zise perceptorul aşezându-se grăbit pe pat şi desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentului. Are ceva la comunal?
- Are, spuse Jupuitul. Şase sute paisprezece lei.
- Plus două mii pe exerciţiul ’36 – ’37, scrie! plus trei mii pe prima parte a exerciţiului curent. Adică nu, exerciţiul curent îl mai amânăm. Auzi Moromete? Te amân. Plăteşte restanţele, fonciirea şi impozitele comunale. Moromete se ridică în capul oaselor şi se uita la ei cu o nepăsare sumbră.
- Ei Moromete, facem chitanţa? întrebă perceptorul binevoitor.
- N-am! ... Ieşiţi afară! ...”
Tămbălăul confiscării bunurilor din gospodărie (multe dintre acestea fiind pitite prin vecini) începuse. Când atinse limite insuportabile, Moromete, „înspăimântător de posomorât şi de întunecat la chip” (să ne amintim că avea şi o rată scadentă la bancă, trebuia plătită şi taxa de şcoală pentru Niculae, iar Achim plecase cu oile şi nu trimisese nici un ban) ieşi din imobilism:
„- De ce zici perceptorule, că nu poţi să mă amâi până la iarnă? Întrebă el.
- Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, trebuie să plăteşti restanţele! Aşa am ordin, nu-mi plăteşti mie! Plăteşte statului, statul te pune la impozite, nu te pun eu ... Plăteşti sau nu plăteşti? ameninţă el.
Niculae văzu cum tatăl său se apleacă şi saltă capacul lăzii, văzu cum din chichiţa ei el scoate un teanc de bani şi ceva rece îi săgetă de sus până jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece la şcoală.”
Atunci „perceptorul şi cei care îl însoţeau ieşiră. Căruţele se îndepărtară. O linişte grea se lăsă asupra casei...”

Alai fiscal în mahala

„Viaţa se înăsprise. Sâmbăta nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se tăiase lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau.”

Viaţa mahalagiilor dinspre groapa lui Ouatu, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, era – potrivit descrierilor lui Eugen Barbu din romanul Groapa – una dintre cele mai mizere.
Ceferişti, salahori, zidari, proveniţi de la ţară, având case de pământ igrasioase şi pline de copii o duceau de azi pe mâine.
Chiar dacă bani pentru băutură se mai găseau, cârciumarul remarcă îngrijorat că-i scăzuse drastic vânzarea. „Viaţa se înăsprise. Sâmbăta nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se tăiase lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau.”
În tot acest timp, cineva se gândea la ei: statul. Mai precis, fiscul. „Abia ieşiţi din iarnă, oamenii se treziseră cu perceptorii trimişi de stat, să strângă dările. Erau trei: un roşcovan adus de picioare, lung de-l uitase Dumnezeu, cu hainele atârnând pe el, o slugă cu tobă de gât şi un jandarm, cu puşcă la spinare. Cel dintâi ţinea la subţioară o geantă plină de hârtii. O luaseră din capul mahalalei, de la zidari. Citiră catastifele lor, chemară oamenii la porţi, le dădură câte o hârtie, îi puseră să iscălească, dacă ştiau.
- Ai de dat atâta ... zicea roşcovanul. Dacă nu aduci banii într-o săptămână, venim de-ţi cărăm lucrurile din casă!”
Lucruri în casă nu prea avea nimeni, dar aşa suna avertizarea (somaţia), de alminteri legală, dată în numele statului. „- Poate ne luaţi şi pielea! Că aia a mai rămas de luat!
- Nu ştim. Noi asta avem ordin să facem, asta facem! Nu te joci cu statu!
- Da statu ăsta cine e? întrebase Ţuluc.
- Cum cine e?! se mirase perceptorul. Eu, dumneata, dumnealui, noi toţi şi cei care te apără cu arma, să nu vie duşmanii să-ţi ia viaţa şi ce mai ai ...”
Conform procedurii fiscale a vremii, la o săptămână după înmânarea somaţiilor, cei de la percepţia fiscală se întorseseră, acum având şi un camion mare tras de o gloabă.
Circul era gata. „Muierile strigau:
- Vin să ne ia trenţele! Nu-i lăsaţi! Nu-i lăsaţi!
Ieşiseră şi băieţii cu prăştiile.
- Huo! strigau.
Cel cu toba lovea pielea cu două beţe: Bum! Bum! Bum! Intrară, cărară la camion mesele hodorogite, scaunele, ce găsiseră, nu se uitau.
- Când aduceţi banii le luaţi înapoi, spunea roşcovanul.”
Bineînţeles, nu putea lipsi organul de ordine: jandarmul, având baioneta pusă la armă, aşezat ameninţător pe capra atelajului.
Din „gospodăriile” debitorilor se „curăţa” totul, afară de pat: „să aibă pe ce pune capul, pentru că aşa spune legea”.
Toate acestea îl lăsau rece pe cârciumarul mahalalei care „se uita din curtea lui şi îşi înţelese puterea. Mare lucru era să ai, să dai, să-ţi plăteşti datoriile, să te ţii bine cu statul, să nu te supere. La el, perceptorii veneau cu pălăria în mână. Îl salutau cu respect. Îi cinstea cu câte o ţuică. Parcă putea să-i ajute cu ceva pe vecini?”

Poezie şi dezastru

Ştefan Amariţei este poet şi economist. Şi încă un poet bun, dacă te iei după critica ce-l vizează. Articole de apreciere am găsit sub semnătura lui Ioan Holban ori a lui Tudor Negoescu şi se refereau la Foamea de timp (Poeme), Editura Cronica, 2006. Dealtminteri a fost răsfăţat şi pentru Plaja (1996), Pe malul Aheronului (1999) ori Psalmi (2004)...

Deşi este cunoscut în mediile literare ca autor al unui roman, Şevaletul (1995) şi al povestirilor din Podul de piatră (Editura Junimea, 2004), dovedind (spune I. Holban) că este scriitor “stăpîn pe mijloacele sale, matur, cu un filtru personal de percepere a lumii şi a sinelui”, Ştefan Amariţei continuă să scrie versuri. Şi, în acelaşi timp (ca economist, om al cifrelor), să ... socotească.
Ne-o spune chiar el, în Oraşul natal (din Foamea de timp, p. 113): „De un timp fac socoteli, adun şi pun minus. De/ fericit sînt ca un motan negru, lovit pe/ neaşteptate de o vacanţă ratată.”
Tot adunînd şi punînd minus, Ştefan Amariţei a calculat pînă şi data următorului cutremur mai acătărea care ne va lovi, plecînd de la ritmicitatea dezastrelor autohtone. Fericirea motanului negru (care îţi taie calea) nu prea cred că ar mai rezista, pentru că rezultatul “studiului” îţi dă fiori dintre cei mai reci: “În 2009 sînt şanse de 60% pentru producerea unui mare cutremur, în zona Vrancea, de circa 7 grade pe scara Richter…”
Explicaţia poetului-economist (Ziarul de Iaşi, 6 nov. 2008) este savantă şi plictisitoare (“Considerînd ecuaţia de regresie utilizată, am folosit anul cutremurului precedent şi numărul său de ordine, după aplicarea metodei celor mai mici patrate, ţinînd apoi seama de indicatorii statistici de încredere … abaterea dispersiei de 1,74 de ani ...”), însă pare sigur că anul acesta (2009) unii dintre noi o vom mierli sub ziduri dărîmate.
Intuiţia îi spune că viitorul seism se va produce în octombrie sau noiembrie, întrucît majoritatea cutremurelor au avut loc toamna. Astfel, am putea-o ţine într-o veselie vreo zece luni, de-acum încolo, iar după aceea – halt!…
Citindu-i teoria, îi înţeleg mai bine şi motivaţiile pentru anumite teme (predilecte) ale poemelor. Din Slăveşte-ţi simţurile (p. 129) aflăm că ”În fiecare copac bătrîn e o scorbură./ Dacă se crapă o stîncă, repede apare acolo/ un arbore./ Este de ajuns să se abată un meteorit/ din drumul său, ca să se aşeze în locul gol/ o stea căzătoare.”
Cînd nu meditează la stînci crăpate, apropos de dezastre, aduce în discuţie mortarul: “Niciodată n-am să fiu altul, retras în existenţe/ meschine, în imagini respinse./ Din pricina asta gîndesc la mine ca la/ mortarul înţepenit între două pietre ostile...“ (Opţiunea la vedere, p. 122)
Nu sînt uitate nici straturile de argile verzi, puse (probabil) în mişcare de frecarea plăcilor tectonice: “Vîntul vine din munţi şi cară-n văzduh/ paloarea argilelor verzi./ Numele lui tălmăceşte miasmele purpurei negre,/ numele lui în amiază frigul din gurile ocnei/ îl poartă.” (Palma nescrisă, p. 28)
În fine, cînd realizează că nu tremură din cauza … cutremurului, constată – în Oul-sferă, p. 98 - că de vină e doar o insectă: “Pe mine s-a aşezat o insectă şi mă/ înţeapă matern; totul e o fecundă chemare./ Sare din mine un tremur dezordonat,/ refuză să fie un fior prea înalt.”