Criza financiară şi …Dansul cu moartea, la Ministerul Economiei

“Atât de multă poezie trăieşte în creatorul Varujan Vosganian încât deseori te miri cum poate fi aşa de echilibrat în patria cifrelor când e atât de inspirat în patria cuvintelor.” (Emilia Dabu)

Trecând, chiar şi fugitiv, prin “Dansul cu moartea”, ca parte (ultimă) a tripticului „Iisus cu o mie de braţe“, de Varujan Vosganian, apărut la Editura Dacia - Cluj Napoca (2004), nu poţi să nu devii curios, din mai multe motive, asupra cărora nu insistăm.
Oricum, ar fi fost mai nimerit să nu citim nimic despre moarte ieşit de sub pana şefului Finanţelor naţionale, chiar dacă va zice că a “comis-o” din ipostaza de poet. Şi, asta, cu atât mai mult cu cât se înteţesc crizele de tot felul, dar mai abitir cea financiară.

Eu aş fi vrut să văd la V.V. o mână puternică şi precisă, de chirurg, care lucrează într-o echipă tare. Şi, când colo, el ne spune că „alteori rămân singur şi fiecare vers/ nu mai ştiu a cui amintire este/ a cui rouă este şi leacul unde se află.”
Mai încolo, când spune „e o pădure de copaci mergători”, sper să nu se refere, Doamne fereşte, la mulţimea de contribuabili autohtoni ori întreprinzători cu IMM-uri în paragină.
Deşi principiile bugetului echilibrat şi acquis-ul comunitar financiar ar trebui să le aibă în sânge, autorul ne spune că, de fapt, „ploaia e adevăratul meu sânge/ venind dintr-o altă inimă/ care bate în ceruri hai-hui”.

“Hai-hui” şi “finanţe sănătoase” nu prea se leagă. Părerea mea. Asta ar fi trebuit s-o ştie de când era mai tânăr. Numai că, iată ce ne spune, relativ la juneţea sa (în Psalm): “Pe când eram copil/ am îndesat nămolul cald ca aluatul/ în bărcuţe de lemn/ le-am înfipt drept catarge lumânări aprinse/ şi le-am lăsat pe apa Babilonului/ să curgă/ de la semnul naşterii mele/ până la ultimul semn.” S-ar fi potrivit mai bine cu o carieră prin marina comercială (fluvială).
Deşi între timp a trecut prin două facultăţi – economie şi matematică – şi un doctorat, ne spune că “nimic nu s-a mai întâmplat/ de când eram copil/ am privit lumea cu ochii mari, neguroşi/ şi mărturisitori/ acesta e harul meu când sunt viu sau adorm/ cu acelaşi vis singuratec ţintuit pe frunte/ ca un înger cu corn.”

Cred că acum e important să vadă ce face cu “harul” acesta (al lui) şi să se aplece asupra economiei. Accize a pus cam pe tot ce se poate pune. La apă, însă, nu a apucat să bage. Şi iată de ce (Setea): “Apa era atât de subţire/ încât mi se scurgea printre degete/ oricît de mult le-aş fi strâns/ la picioarele mele nisipul o soarbe.”

Din tot sufletul aş fi dorit, ca atunci când zice (tot în Setea) “Simt gustul trupului tău/ după setea rămasă în palmă,/ aşa cum grămătici de demult/ scriau altminteri istoria/ după urmele cailor”, să nu se fi gândit la noi, plătitorii de taxe şi impozite. Dar, cine poate garanta, că nu are în vedere vreo modificare de Cod fiscal când glăsuieşte (Patimile după mamă): “am auzit cercuri de sunet pe sub pielea întinsă a apei/ ca nişte şerpi crescând unul din altul/ din locul unde piatră căzătoare/ se întâlneşte cu apă stătătoare/ am văzut şarpele care se împuţinează din sine/ cum carnea se amestecă şi vertebrele se rup/ când gura lacomă muşcă din propria coadă/ până rămâne punctul – şarpele fără de trup.”

Lecturând „Cântec dulce şi amar” (Revista Agero) am avut impresia că ministrul Finanţelor dă lecţii inspectorilor fiscali despre cum se strâng impozitele de la contribuabilii rău-platnici: “Vei muşca până la os din mărul cel copt/ în zadar,/ îi vei zdrobi între dinţi şira spinării/ până la măduvă,/ dar nu vei mai simţi/ gustul pe care îl cauţi/ dulce şi amar./ (...)/ voi lupi, adulmecaţi în zadar,/ cu colţii uscaţi, cu boturile însetate/ de sânge,/ nu veţi avea, o!, nu veţi avea/ ce-i dincolo de păcatul dulce şi amar...”

Apoi, aş fi preferat să ştiu că şeful Finanţelor naţionale nu poate închide un ochi de frica devastatoarei crize financiare ce se anunţă, însă orice contribuabil – mic, mare, mijlociu, care va citi „Biruinţa somnului”, are să descopere cu totul altceva: „Somnul e starea mea de veghe./ Ceea ce nu pot apăra cu braţele,/ adăpostesc în cetatea lui./ Visul e hrana tâmplelor mele/ şi lipsit de miros/ ca apa răcoroasă...”

În fine, eu, unul, înţeleg că V.V. chibzuieşte cu voce tare că nu e deloc rău să mai ia un mandat, când spune (în Sfântă casa aceasta): “am cutreierat lumea adulmecând cu creanga de alun/ glasul pământului mi-a răspuns că acesta e semnul cel bun/ culcuşul în care mierea luminii se lasă/ unde gustul pâinii e cald şi locul e sfânt pentru casă.”

Fluturii lui Tibi

Ce februarie trist.
Visez, deci exist.
(T. Brăilean)

Pentru că am vrut să pricep cum se pot prinde fluturii cu ...undiţa, îl citesc atent pe Tibi Brăilean. Cartea lui – Cu undiţa după fluturi -, prefaţată de Liviu Antonesei (Ed. Junimea, 2008) mi-a căzut de vreo câteva zile în mână.

Credeam că-l cunosc bine pe autor, dar aflu (pag. 49) că Tibi nu (mai) este, de fapt, Tibi, ci doar „un con albastru”: „Eu sunt un con albastru,/ Al Cunoaşterii”, zice chiar el, în vers alb. Mai aflu că este „Înconjurat de spirala verde,/ A iubirii”. Frate, să nu fie alge, ceva, de pe la Mamaia lui Mazăre, că şi eu am ieşit din mare cu spirale verzi pe mine, dar s-au dus! Cu apă multă. De la o vreme, uitate pe plajă, algele - aşa, un fel de mătasea broaştei, deveniseră maronii. Mai jos, mă dumiresc: nici vorbă de maroniu, ci de „Albastru şi verde,/ Con şi spirală,/ Cunoaştere şi iubire./ Eu sunt.”

Nu ştim la care Mare a fost astă vară, dar credem că, din patriotism, Tibi n-ar scrie nici să-l pici cu lumânarea ceva rău despre ţara lui. Drept chezăşie stă Ţara mea (poem patriotic, precizează autorul), de la pag. 88: „Foaie verde trei platani/ Ţara mea are cârlani. Dolofani./ Verde de metalurgică/ Diplomatul Nea Costică/ Are o cabină mică. (...) Foaie verde trei peceţi/ Ţara mea are poeţi/ Alfa-beţi.”

Apropos de concediu şi timp liber, că tot reînvie pe la noi hipismul, am fost tentat să-l invidiez crunt pe autor, care se laudă (pag. 91): „Eu mă trag cu calul”. Dar am renunţat repede, pentru că am descoperit că vrea să călărească şi altecele, care nu se pretează defel acestui scop: „Eu mă trag cu vaca/ Eu mă trag cu porcul/ Şi cu Andromaca.” Acuma, oleacă, parcă tot l-aş invidia, pentru că se (mai) trage şi cu ...Veta. Iată contextul în cauză: „Vaca paşte iarbă/ Eu mă trag cu Veta/ Gem de fericire/ Gheorghe şi-Antoaneta”.

Mai jos sesizăm că Tibi este pe punctul de a deprinde obiceiuri alimentare nesănătoase (consumul fripturii de porc, făcută la tigaie), care nu se ştie dacă pot fi compensate cu sportul şi mişcarea (datul de-a dura): ”Porcul paşte iarbă/ Eu mă dau de-a dura/ Sfârâie-n tigaie/ Rumenă, friptura.”

Căzându-i greu carnea de porc, devine ... Bosumflat (pag. 94) şi-şi vede iubita nu tocmai atrăgătoare. Iat-o descrisă: „Iubita mea este păroasă/ Ca un vierme de mătasă/ Iubita mea e fată mare,/ Poate excesiv de mare/ (...)/ Ea are şapte picioare/ Şi o gură mare, mare.” Chiar cu o asemenea înfăţişare (Brrr!), doamna respectivă îl face să sufere pe Tibi, care este mai mult decât ars de Dorul ei (pag. 95). Colac peste pupăză, îl atacă şi calviţia: „Cheleam în dorul iubitei/ Şi de la pantaloni îmi cădeau toţi nasturii./ Mă albăstream în dorul iubitei,/ Cu rochia aceea de gravidă/ Şi vesta-mi sălta pe buric.”

În zadar am căutat şi ceva vesel, pentru încheiere. Ba, maidegrabă, am dat de un fragment trist-contaminant (Singur, pag. 96): „Am rămas pustiu în zori/ Singur printre muritori/ Şi-uite-aşa am să mă duc/ Singur ca un pui de cuc.” Iar, mai încolo, de altul melancolic-contaminant (Dor de Bilca, pag. 97): „Mi-e dor de băncuţă,/ Mi-e dor de mămuţă,/ Mi-e dor de albastru,/ Mi-e dor de sihastru.”