„Viaţa se înăsprise. Sâmbăta nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se tăiase lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau.”
Viaţa mahalagiilor dinspre groapa lui Ouatu, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, era – potrivit descrierilor lui Eugen Barbu din romanul Groapa – una dintre cele mai mizere.
Ceferişti, salahori, zidari, proveniţi de la ţară, având case de pământ igrasioase şi pline de copii o duceau de azi pe mâine.
Chiar dacă bani pentru băutură se mai găseau, cârciumarul remarcă îngrijorat că-i scăzuse drastic vânzarea. „Viaţa se înăsprise. Sâmbăta nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se tăiase lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau.”
În tot acest timp, cineva se gândea la ei: statul. Mai precis, fiscul. „Abia ieşiţi din iarnă, oamenii se treziseră cu perceptorii trimişi de stat, să strângă dările. Erau trei: un roşcovan adus de picioare, lung de-l uitase Dumnezeu, cu hainele atârnând pe el, o slugă cu tobă de gât şi un jandarm, cu puşcă la spinare. Cel dintâi ţinea la subţioară o geantă plină de hârtii. O luaseră din capul mahalalei, de la zidari. Citiră catastifele lor, chemară oamenii la porţi, le dădură câte o hârtie, îi puseră să iscălească, dacă ştiau.
- Ai de dat atâta ... zicea roşcovanul. Dacă nu aduci banii într-o săptămână, venim de-ţi cărăm lucrurile din casă!”
Lucruri în casă nu prea avea nimeni, dar aşa suna avertizarea (somaţia), de alminteri legală, dată în numele statului. „- Poate ne luaţi şi pielea! Că aia a mai rămas de luat!
- Nu ştim. Noi asta avem ordin să facem, asta facem! Nu te joci cu statu!
- Da statu ăsta cine e? întrebase Ţuluc.
- Cum cine e?! se mirase perceptorul. Eu, dumneata, dumnealui, noi toţi şi cei care te apără cu arma, să nu vie duşmanii să-ţi ia viaţa şi ce mai ai ...”
Conform procedurii fiscale a vremii, la o săptămână după înmânarea somaţiilor, cei de la percepţia fiscală se întorseseră, acum având şi un camion mare tras de o gloabă.
Circul era gata. „Muierile strigau:
- Vin să ne ia trenţele! Nu-i lăsaţi! Nu-i lăsaţi!
Ieşiseră şi băieţii cu prăştiile.
- Huo! strigau.
Cel cu toba lovea pielea cu două beţe: Bum! Bum! Bum! Intrară, cărară la camion mesele hodorogite, scaunele, ce găsiseră, nu se uitau.
- Când aduceţi banii le luaţi înapoi, spunea roşcovanul.”
Bineînţeles, nu putea lipsi organul de ordine: jandarmul, având baioneta pusă la armă, aşezat ameninţător pe capra atelajului.
Din „gospodăriile” debitorilor se „curăţa” totul, afară de pat: „să aibă pe ce pune capul, pentru că aşa spune legea”.
Toate acestea îl lăsau rece pe cârciumarul mahalalei care „se uita din curtea lui şi îşi înţelese puterea. Mare lucru era să ai, să dai, să-ţi plăteşti datoriile, să te ţii bine cu statul, să nu te supere. La el, perceptorii veneau cu pălăria în mână. Îl salutau cu respect. Îi cinstea cu câte o ţuică. Parcă putea să-i ajute cu ceva pe vecini?”
