Cu ceva mai bine de două secole în urmă, aparatul fiscal moldav era compus din mai multe categorii de dregători: căminarii, care colectau taxele stabilite asupra băuturilor spirtoase; vameşii, care încasau taxele aplicate mărfurilor ce treceau prin vămile oraşului şi armaşii de târg, care colectau dările impuse orăşenilor.Prin activităţile lor, intrau în visteria domenască birul, banii steagului şi ajutorinţa, iar unele dări se adunau la „cămară”: oieritul, stupăritul, văcăritul, vama ş.a.
Într-un mod asemănător celui de astăzi, contribuabilii puteau fi birnici (plătitori de impozite) şi nebirnici (scutiţi total). Acestora li se adăugau privilegiaţii (boierii, clerul, negustorii, mazilii), care se bucurau de unele înlesniri fiscale din partea domnului. O categorie aparte o constituia haimanalele, care în schimbul scutirii fiscale (mai puţin cea cu privire la plata birului) se obligau să ajute administraţia la prinderea „oamenilor răi” din ţinut şi în activităţile de stingere a incendiilor.
Până la Regulamentul Organic, fiscalitatea era caracterizată de „extremă asprime” şi abuz: scutirile date pe „ruşfet” (contra mită) înjumătăţiseră masa contribuabililor, domnii fanarioţi recuperau plata tronului de la birnici, nu se organiza o evidenţă fiscală riguroasă, iar între sancţiuni tortura fizică a neplatnicilor nu era o raritate etc.
Întotdeauna, povara fiscală a apăsat cel mai greu asupra ţărănimii. Clasa ţărănească, reprezentând clasa socială cu cea mai mare pondere în populaţia totală a Moldovei, era formată, în etapa preregulamentară, din trei categorii principale de populaţii rurale (C. Cihodaru et al., “Istoria oraşului Iaşi”, Ed. Junimea Iaşi, 1980):
1. Ţăranii clăcaşi, stabiliţi pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, care îşi asigurau traiul familiilor lor din cultura terenurilor luate în folosinţă de la stăpânii moşiilor respective şi, mai ales, din creşterea animalelor; ei erau supuşi la următoarele tipuri de obligaţii:
- obligaţiile fiscale, reprezentate prin impozitul direct (birul) şi prin impozitele indirecte, vărsate direct în visteria statului;
- obligaţiile de tip feudal, datorate stăpânilor moşiilor pe care erau stabiliţi, constând din:
- dijma – reprezentând o cotă parte (obişnuit, o zecime) din produsele recoltate, luate în folosinţă;
- claca, reprezentând obligaţia prestării de munci agricole în folosul moşierilor, într-un număr de 12 zile lucrătoare pe an;
- podvezile la conace, reprezentând obligaţii de transport al lemnelor din pădure şi al recoltelor boiereşti la conace;
- respectarea monopolului boieresc, instituit asupra băuturii, a produselor de băcănie şi a cărnii;
- obligaţii suplimentare, reprezentate prin taxe suplimentare, instituite ocazional în diverse împrejurări, cum au fost:
- impozitele suplimentare directe, impuse la solicitările Porţii, de majorarea haraciului;
- contribuţii la rezerva de grâne a ţării, solicitată în anul 1830 de Comisia pentru preîntâmpinarea foametei;
2. Bejenarii, numiţi şi oamenii de învoială, erau reprezentaţi fie de clăcaşi fugiţi de pe alte moşii, fie de colonişti străini; concentrată, de cele mai multe ori, în sate nou înfiinţate, această categorie de ţărani se bucura de un regim fiscal mult uşurat în comparaţie cu cel al clăcaşilor, iar obligaţiile faţă de moşie stipulate prin învoieli scrise, erau şi ele mult reduse;
3. Ţăranii liberi, reprezentaţi, de regulă, prin răzeşii deţinători de pământuri, izlazuri şi păduri în proprietate personală, se bucurau, de asemenea, de un regim fiscal privilegiat şi nu aveau nici un fel de obligaţii faţă de moşierii cu care se învecinau.
Dintre cele trei pături principale ale clasei ţărănimii, cea mai grea situaţie materială a avut-o ţărănimea clăcaşă, pe umerii căreia a fost aşezată şi întreaga povară fiscală a ţării; această stare de lucruri explică şi dorinţa firească care a animat în permanenţă ţăranii de pe moşiile boiereşti de a-şi schima statutul social de clăcaş, cu cel de bejenar.
Nici contribuţia fiscală a meşteşugarilor nu poate fi neglijată. Meşterul patron de ateliere plătea şi dările către visteria statului, care se compuneau din: taxa pe meşteşug;fumăritul;taxe speciale, introduse de domnitori pentru acoperirea unor cheltuieli speciale ale visteriei şi taxa de reînnoire a privilegiilor, plătită la fiecare schimbare de domnitor; aceasta a fost continuu majorată, ca urmare a faptului că, la fiecare schimbare de domnie noul domnitor schimba învoielile făcute cu breslele de predecesorul său, stabilind altele noi, cu pretenţii crescute.
Capitolul al III-lea al Regulamentului Organic este menit să instituie o anumită ordine în finanţele publice, astfel:
- prin utilizarea instrumentelor bugetare, cheltuielile publice se ajustau la veniturile fiscale;
- se introduce controlul gestiunii bugetare la către un corp de dregători domneşti;
- se organizează evidenţa contabilă bugetară, se desfiinţează vămile interne, iar boierii nu mai pot avea scutelnici (oameni favorizaţi fiscal).
De acum, veniturile statului se constituie pe seama unor surse bine stabilite: capitaţia ţăranilor şi mazililor (plătită de fiecare cap de familie), patenta negustorilor şi meşteşugarilor, cota parte din venitul net al mănăstirilor şi produsul vămilor externe şi al oraşelor.
