Dezaccizare Vs. Infringement

În planul fiscalităţii comunitare operează Directiva 2008/118/CE (care abrogă prevederile Directivei 92/12/CEE), intrată în vigoare la data de 15 ianuarie 2009, vizând regimul general al accizelor în toate cele 27 de State Membre (art. 48). Transpunerea în legislaţia naţională a fost realizată prin adoptarea OUG nr. 109/2009 pentru modificarea Codului fiscal.

Amintim că noua Directivă modifică principiul de urmărire şi control a circulaţiei intracomunitare a produselor accizabile în regim suspensiv de accize, prin instituirea sistemului electronic (EMCS – Excise movement control system). Deoarece România este unul din statele membre iniţiatoare pentru implementarea EMCS, activităţile aferente au început încă de la 1 ianuarie 2008. Urmează de îndată (2010) să se implementeze faza 3, care va cuprinde dezvoltarea aplicaţiilor specifice revizuite de administraţiile statelor membre şi testarea de conformitate. În esenţă, în materie de accize, dincolo de simplificarea procedurilor administrative (datorată EMCS), Ordonanţa la care facem referire aduce unele clarificări mai mult decât necesare. Astfel, defineşte (mai) adecvat noţiunea de operatori economici ce efectuează operaţiuni cu produse accizabile (de exemplu: „destinatar înregistrat”, „expeditor înregistrat”) şi redefineşte „momentul de eliberare pentru consum” a produselor respective. Apoi, defineşte expres „plătitorii de accize” în cazul produselor supuse accizelor armonizate şi creează cadrul juridic necesar introducerii sistemului informatizat pentru facilitarea şi monitorizarea circulaţiei intracomunitare a produselor accizabile în regim suspensiv (EMCS). La fel de importante sunt şi stabilirea procedurilor care trebuie utilizate pentru aplicarea sistemului informatizat, introducerea posibilităţii de împărţire a responsabilităţii de garantare a riscului de neplată a accizelor care ar putea deveni exigibile şi stabilirea regimului accizelor pentru lipsurile şi pierderile de produse accizabile în afara regimului suspensiv (produse cu accize plătite). Aplicarea OUG nr. 109/2009 presupune şi eliminarea accizelor aferente produselor pentru care taxarea (accizarea) se stabileşte în cote procentuale. Din acest motiv, conform calculelor MFP, se reduc veniturile bugetului de stat cu cca. 48,9 mil. lei (0,01% din PIB), pentru anul 2010. Aceasta pentru că legislaţia naţională prevedea, până în decembrie 2009, accize stabilite în cote procentuale aplicate asupra preţurilor unor produse considerate „de lux”. Se încadrau aici: bijuteriile din aur/ platină, confecţiile din blănuri naturale, parfumurile, articole din cristal, iahturi, ambarcaţiuni (cu sau fără motor) pentru agrement, arme de vânătoare etc. Acest fapt a condus la sesizarea de către CE referitor la o posibilă încălcare a prevederilor art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene. Adoptarea actului normativ în cauză asigură evitarea declanşării de către CE a procedurii de „infringement” împotriva României şi, implicit, eliminarea riscurilor suportării unor măsuri sancţionatorii. Este demn de menţionat că, în prezent, prevederile referitoare la impozitul pe profit, TVA şi accize respectă în totalitate acquis-ul comunitar.

Un creier fiscal, la Academia Română

Maniera de gestiune a finanţelor statului a condus la deficite bugetare în creştere - de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008. Cauza a constituit-o cheltuielile publice excesive, care s-au dublat în termeni nominali între 2005 şi 2008, crescând de la 32% din PIB la 37%. În cadrul acestora, şi cheltuielile cu salariile s-au dublat, în termeni nominali, în perioada 2005-2008, reprezentând 9,1% din PIB în anul 2008. Salariul mediu în sectorul public din România este cu 80% mai mare decât PIB-ul pe cap de locuitor, situaţie întâlnită în puţine ţări ale UE (de ex., Grecia). Constatarea este valabilă şi în cazul cheltuielilor cu pensiile, care s-au dublat, ajungând la 6.6% din PIB în 2008.

Ani în şir supraestimarea veniturilor bugetare a condus la încurajarea majorărilor de cheltuieli, ocazionate de rectificările bugetare repetate (4-5 rectificări pe an, în ultimii doi ani). Pe acest fundal economic s-a apreciat că se impune adoptarea unei legi a responsabilităţii fiscale. Proiectul în cauză presupune adoptarea unui număr de reguli fiscale, în ceea ce priveşte asigurarea unui sold bugetar conform cu Strategia fiscal-bugetară, nedepăşirea plafoanelor de cheltuieli totale şi de personal şi menţinerea ratei de creştere a cheltuielilor sub nivelul creşterii PIB-ului nominal. De asemenea, se prevede crearea unui Consiliu Fiscal (CF) în cadrul Academiei Române. Consiliul respectiv ar urma să fie compus din 5 membri numiţi de Parlament (pentru un singur mandat de 5 ani) la propunerea BNR, Academiei Române, ASE, IBR şi ARB. În numirea membrilor va cântări greu experienţa în domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare. Explicaţia este dată de faptul că aceştia urmează să sprijine activitatea Guvernului şi Parlamentului în cadrul procesului de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare, şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung.
Preşedintele CF are dreptul la o indemnizaţie lunară, la nivelul celei de secretar de stat, iar vicepreşedintele - la nivelul celei de subsecretar de stat. Ceilalţi membri ai Consiliului Fiscal au dreptul la o indemnizaţie de şedinţa de 10% din indemnizaţia preşedintelui, dar nu mai mult de 20% lunar în cazul în care au participat la două sau mai multe şedinţe în cadrul lunii respective.
Funcţiile administrative şi elaborarea analizelor, prognozelor şi documentelor care stau la baza opiniilor, evaluărilor şi recomandărilor Consiliului Fiscal vor fi îndeplinite de Secretariatul CF (maximum 10 posturi), care va funcţiona în cadrul Academiei Române. Mai amintim că CF îşi stabileşte propriul buget, care reprezintă o anexă la bugetul Academiei Române.
CF poate solicita de la orice instituţie sau autoritate publică informaţii (inclusiv clasificate), documente sau date relevante pentru a-şi îndeplini atribuţiile şi responsabilităţile prevăzute de lege.
Raportul anual al CF, având termen de elaborare şi publicare până la sfârşitul lunii martie a fiecărui an, conţine o analiză cu privire la derularea politicii fiscal-bugetare din anul precedent faţă de cea aprobată prin Strategia fiscal-bugetară şi bugetul anual.
Structura raportului urmează a fi axată pe:
♦ Evaluarea tendinţelor macroeconomice şi bugetare cuprinse în strategia fiscal-bugetară şi în bugetul anual din anul bugetar care face obiectul raportului;
♦ Evaluarea obiectivelor, ţintelor şi indicatorilor stabiliţi prin strategia fiscal-bugetară şi prin bugetul anual din anul bugetar respectiv;
♦ Evaluarea performanţei Guvernului şi a modului cum au fost respectate principiile şi regulile prevăzute de legea responsabilităţii fiscale în anul bugetar precedent.
Evident, un mare interes ar trebui să prezinte opiniile şi recomandările CF (incluse în raport) în vederea imbunantăţirii politicii fiscal-bugetare în anul bugetar curent în conformitate cu principiile şi regulile prevăzute de legea la care am făcut referire.

Mutaţii structurale privind destinaţia resurselor bugetare în spaţiul comunitar

Teoretic, sistemele de ajutor social bine dezvoltate din UE, posibile prin fiscalitate ridicată, ar trebui să facă Europa mai rezistentă; numai că taxarea excesivă va afecta dezvoltarea în timpul creşterilor ciclice şi exacerbează inflatia...

Spaţiul comunitar este caracterizat de tendinţa către sporirea fondurilor pentru autorităţile locale şi regionale, în timp ce securitatea socială înregistrează o scădere vizibilă în privinţa resurselor alocate.
Iată cum stăteau lucrurile în 2007: circa 59% din taxa agregată pe venituri în UE-27 (inclusiv contribuţiile sociale) a fost încasată de către guvernul federal sau central, aproximativ 29% din veniturile acumulate - la fondurile de asigurări sociale şi în jur de 11% - în favoarea administraţiei publice locale. Mai puţin de 1% din veniturile fiscale s-a direcţionat către instituţiile Uniunii Europene.
Există diferenţe considerabile în structură de la un stat membru la altul; de exemplu, unele state membre sunt federale sau acordă regiunilor un foarte mare grad de autonomie fiscală (Belgia, Germania, Austria, Spania). În Marea Britanie şi Malta, sistemul de asigurări sociale nu este separat de guvernul central din punctul de vedere contabil, în timp ce în Danemarca cheltuielile de securitate socială sunt finanţate prin impozitare generală.
Potrivit Raportului CE „Tendinţe de impozitare în Uniunea Europeană”, (Collection: „Statistical books”, Luxembourg 2009), cota de venituri sub-federale variază de la mai puţin de 1% la aproape o treime din total. Suedia, Germania, Spania şi Belgia în special, prezintă rate crescute ale taxelor primite de la autorităţile non-centrale. La cealaltă extremă, acest procent este de doar aproximativ 1% în Grecia şi Cipru, în timp ce în Malta guvernul local nu primeşte nici un impozit direct.
În ceea ce priveşte ponderea veniturilor acumulate la fondurile de asigurări sociale, cele mai ridicate valori din UE sunt raportate de către Franţa şi Slovacia.
Suma primită în cele din urmă este un indicator cât se poate de imperfect al autonomiei fiscale, deoarece unui anumit guvern i se pot atribui surse de venit asupra cărora are capacităţi reduse de creştere sau scădere.
În mai multe state membre ale UE descentralizarea a fost o caracteristică importantă de mai mulţi ani. În consecinţă datele arată că o parte din totalul veniturilor fiscale acumulate de stat şi administraţiile publice locale au crescut treptat.
În schimb, fondurile de asigurări sociale, posibil ca urmare a reformelor sistemului de pensii sau a eforturilor depuse pentru transferul încărcării fiscale, au scăzut ca proporţie.

Economia instituţională

... Pe marea tablă de şah a vieţii, fiecare piesă are un principiu de mişcare propriu, diferit total de acela pe care legiuitorul caută să i-l imprime. Dacă aceste două principii coincid şi acţionează în acelaşi sens, jocul societăţii umane se derulează fără dificultăţi şi în armonie, existând şanse mari ca oamenii să fie fericiţi şi să reuşească în acţiunile lor. Dacă acestea sînt opuse sau diferite, jocul se derulează în mod lamentabil iar societatea este tot timpul dezordonată pînă la cel mai înalt punct. (Adam Smith)

Profesorului Ion Pohoaţă, de la FEAA Iaşi, i-a apărut recent o lucrare de mare anvergură care nu poate să rămînă neremarcată de economiştii teoreticieni şi practicieni, în egală măsură. Intitulată Repere în economia instituţională (Editura Economică, Bucureşti, 336 pag.), pînă a vedea lumina tiparului, i-a luat autorului, cum a mărturisit el însuşi, macar vreo trei ani de muncă asiduă. În plus, acesta nu a „beneficiat” de „o lecţie predată la clasă” despre instituţionalism, aşa cum declară din start, ci învăţînd singur, „cu toate consecinţele ce decurg dintr-o didactică fără dascăli”.

Numai că, predînd Epistemologie şi Doctrine economice, de 25 de ani, şi ca semnatar al mai multor cărţi în materie şi a sute de articole, apărute în cele mai prestigioase publicaţii – unele cotate ISI Tompson, succesul pare garantat.

După autor, „instituţionaliştii” sunt cei care „coboară ştiinţa economică cu picioarele pe pămînt şi o fac mai umană, exact în locul care-i justifică fundamental existenţa, acela din care ea trebuie să explice cum se ajunge mai repede şi mai puţin costisitor la creştere, la dezvoltare”.

Cartea de faţă abordează problematica anunţată în titlu după schema următoare: Marea familie instituţionalistă. Persoane şi idei/ Paradigma economiei instituţionale/ Instituţii/ Miezul tare al economiei neoinstituţionale/ Secvenţe ale teoriei dinamicii economice.

Înţelegerea întregului demers este facilitată de „Schiţa rezumativă a dezvoltării în versiune instituţionalistă”, foarte reuşită, dealtminteri, în care regăsim tratarea tuturor factorilor şi a relaţiilor prin care se leagă între ei, în procesul care are ca obiectiv final dinamica economică. Operele ştiinţifice ale economiştilor instituţionalişti (R.H. Coase, A. Alchian, H. Demsety, D.C. North, O.E. Williamson, R. Nelson, S.G. Winter, M.C. Jensen, M. Aoki, E. Brousseau, G. Hodgson, C. Menard, S. Pejovich) – mulţi dintre ei, deţinători ai Premiului Nobel pentru Economie - sunt atent analizate/ fişate în prima parte a cărţii.

Să mai adăugăm că, spre final, atunci cînd abordează evoluţionismul şi instituţionalismul, Profesorul Ion Pohoaţă consacră cîteva pagini contribuţiilor lui Nicolae Georgescu-Roegen. Opiniile acestuia îl plasează net spre varianta lamarckiană a evoluţiei (şi nu darwiniană) cu privire la dezvoltare.

Astfel, susţine că este esenţial să discernem între adevăratele şi falsele nevoi, să nu risipim resurse rare, să învăţăm a trăi în armonie cu natura..., ceea ce, în final, va antrena accentuarea dimensiunii calitative a vieţii.

Cacealmaua – în economie şi business – de altă dată (Grafica: Victor Codreanu, Iasi)

Scene meşteşugit descrise din lumea afacerilor de epocă (anii premergători Marii Uniri) descoperim în romanul lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Dacă ne amintim bine, Ştefan Gheorghidiu, înainte de a fi mobilizat ca sublocotenent pe frontul din curbura Carpaţilor, a fost o anumită perioadă asociat cu unchiul său, senatorul Nae Gheorghidiu şi cu Tănase Vasilescu Lumînăraru la o firmă metalurgică.
Afacerea a cunoscut toate fazele posibile – între prosperitate şi faliment –, de soarta acesteia ocupându-se în cea mai mare parte Lumînăraru, patron şi manager de mare succes care începuse cu comerţul de lumânări şi apoi (lăsa el să se înţeleagă) cu o turnătorie de clopote. „Când am luat fabrica în primire, s-a hotărât ca Lumînăraru să fie directorul ei tehnic (înţelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dublă lovitură: avem şi fabrica şi un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de formă, conducerea biroului comercial. La început Tănase Vasilescu Lumînarăru mi-a făcut o bună impresie. Cu veşnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspectând necontenit, controlând, angajând şi concediind, mi se părea un adevărat noroc şi pen­tru fabrică. Mai ales grija meticuloasă cu care controla pe contabil, răbdarea cu care examina coloanele de cifre, cu nişte ochelari de şapte dioptrii, păstraţi în birou, că la el purta alţii, în toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari...”
Cu cât se apropia intrarea României în primul război mondial, afacerile mergeau tot mai dificil. „Specialistul” Lumînăraru avea şi alte preocupări, dealtminteri pregnant intelectuale: „În ultimul timp începuse să publice într-o mare ga­zetă economică o serie de articole, despre valută şi devize, care desigur îi luau timp şi mai mult. Făcea profeţii sumbre despre viitoarea scădere a tuturor valutelor.”
Totuşi, când declinul afacerii devenise evident, Ştefan Ghiorghidiu îl tatona asupra unor posibile soluţii. Răspunsul avea să fie stupefiant:
„ – Domnule Gheorghidiu, îţi fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzină, de durboren, de stosmaşine cum le mai spune... în viaţa mea n-am... Eram uluit.
- Cum. În viaţa dumitale...? Ce vrei să spui ? Păi n-ai avut o fabrică de clopote ? Cum ţi-ai câştigat averea ? [...]
- N-am avut nici o fabrică... Am avut o prăvălie de obiecte bisericeşti în piaţa mare... Asta-i tot ce am avut [...]
- Şi atunci, de ce ai luat uzina asta ...?
- De ce să n-o iau ? Nu-i o afacere?
- Dar dacă nu te pricepi ?
- Ei asta-i, dacă nu mă pricep. Dar n-am avut şi fa­brică de săpun, n-am şi acum tipografie, de tipăresc cărţi, n-am cumpărat şi cincizeci de vagoane de peşte sărat la Galaţi? Parcă la alea m-am priceput ? Aşa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie să iei. Şi-a pus, căci acum asta îi devenise tic, iar ochelarii negri.”
Când i se raportează de către contramaistru că nu merge frezmaşina, izbucni: „O să vă dau pe toţi afară, că nu sunteţi buni de nimic. Va să zică eu trebuie să mă ocup şi de fleacurile astea... că n-am altceva de făcut? Să amendezi oamenii de la maşină cu leafa pe-o zi. Hai, pleacă!”
Au urmat zile de restrişte. Alama, materia primă de bază a firmei în cauză, datorită utilizării ei pentru destinaţia „de război” era tot mai greu de procurat. Pentru a obţine câteva tone de la Galaţi, Ştefan a alergat după aprobări în urma telefoanelor date de unchiul senator la miniştri şi secretari de stat. Cererile i-au fost semnate la miez de noapte. „Acum se rezolvă, băiete afacerile serioase la noi ... ziua nu vin la minister, ca să aştepte acolo, decât nenorociţii care cer câţiva poli ajutor.”
O „pilă” pusă de unchiu’ presupunea un dialog de genul: „- Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da – da – da, aici eu sunt... Puiule dragă, uite ce te rog. Am obţinut pentru fabrica noastră o aprobare de aramă veche de la Galaţi...mulţumesc... mulţumesc... Dar uite ce te rog... eşti drăguţ bravo... uite, am nevoie să mi se lu­creze chiar mâine hârtiile... de... da. Am nevoie de ele luni de dimineaţă... Puiule dragă, te rog foarte mult... Ce-are a face ? Cheamă pe cineva... e un şef de birou Mişoiu, sau nu ştiu cum naiba îi mai zice, cheamă-l pe el... În zece minute, hârtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi găsim noi adresa. Ce-are a face ? Îi dai data de azi, ultima la ieşiri, şi mi-o iscăleşti dumneata chiar mâine... Sper să nu mă refuzi. E, hai copăcel... copăcel... Am eu omul meu care face toate... dă-mi numai ... aprobarea dumitale ... Bun.... bravo... mulţumesc... Aşa... sărutări de mâini doamnei... când veniţi la noi la masă ?”Cu toate sforile trase de senator, afacerile se sufocau. Retragerea lui Ştefan Gheorghidiu devenise iminentă. Abandonul definitiv fusese determinat poate şi de descoperirea că “specialistul” în economia şi conducerea afacerilor, Tănase Lumînăraru, „om de douăzeci de ori milionar în aur, nu ştia carte, nu ştia decât să semneze... şi că boala de ochiera numai un truc ca să ascundă această infirmitate intelectuală. Atunci am înţeles de ce e nelipsit de lângă el secretarul, şi de ce omul acesta se mişcă, în lumea afacerilor, atât de greu, jucând comedia cu o abilitate aproape genială, ca să înşele absolut pe toată lumea”.

Haimanalele şi fiscalitatea Iaşiului de altădată (Grafica: Victor Codreanu)

Cu ceva mai bine de două secole în urmă, aparatul fiscal moldav era compus din mai multe categorii de dregători: căminarii, care colectau taxele stabilite asupra băuturilor spirtoase; vameşii, care încasau taxele aplicate mărfurilor ce treceau prin vămile oraşului şi armaşii de târg, care colectau dările impuse orăşenilor.
Prin activităţile lor, intrau în visteria domenască birul, banii steagului şi ajutorinţa, iar unele dări se adunau la „cămară”: oieritul, stupăritul, văcăritul, vama ş.a.

Într-un mod asemănător celui de astăzi, contribuabilii puteau fi birnici (plătitori de impozite) şi nebirnici (scutiţi total). Acestora li se adăugau privilegiaţii (boierii, clerul, negustorii, mazilii), care se bucurau de unele înlesniri fiscale din partea domnului. O categorie aparte o constituia haimanalele, care în schimbul scutirii fiscale (mai puţin cea cu privire la plata birului) se obligau să ajute administraţia la prinderea „oamenilor răi” din ţinut şi în activităţile de stingere a incendiilor.

Până la Regulamentul Organic, fiscalitatea era caracterizată de „extremă asprime” şi abuz: scutirile date pe „ruşfet” (contra mită) înjumătăţiseră masa contribuabililor, domnii fanarioţi recuperau plata tronului de la birnici, nu se organiza o evidenţă fiscală riguroasă, iar între sancţiuni tortura fizică a neplatnicilor nu era o raritate etc.

Întotdeauna, povara fiscală a apăsat cel mai greu asupra ţărănimii. Clasa ţărănească, reprezentând clasa socială cu cea mai mare pondere în populaţia totală a Moldovei, era formată, în etapa preregulamentară, din trei categorii principale de populaţii rurale (C. Cihodaru et al., “Istoria oraşului Iaşi”, Ed. Junimea Iaşi, 1980):
1. Ţăranii clăcaşi, stabiliţi pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, care îşi asigurau traiul familiilor lor din cultura terenurilor luate în folosinţă de la stăpânii moşiilor respective şi, mai ales, din creşterea animalelor; ei erau supuşi la următoarele tipuri de obligaţii:
- obligaţiile fiscale, reprezentate prin impozitul direct (birul) şi prin impozitele indirecte, vărsate direct în visteria statului;
- obligaţiile de tip feudal, datorate stăpânilor moşiilor pe care erau stabiliţi, constând din:
- dijma – reprezentând o cotă parte (obişnuit, o zecime) din produsele recoltate, luate în folosinţă;
- claca, reprezentând obligaţia prestării de munci agricole în folosul moşierilor, într-un număr de 12 zile lucrătoare pe an;
- podvezile la conace, reprezentând obligaţii de transport al lemnelor din pădure şi al recoltelor boiereşti la conace;
- respectarea monopolului boieresc, instituit asupra băuturii, a produselor de băcănie şi a cărnii;
- obligaţii suplimentare, reprezentate prin taxe suplimentare, instituite ocazional în diverse împrejurări, cum au fost:
- impozitele suplimentare directe, impuse la solicitările Porţii, de majorarea haraciului;
- contribuţii la rezerva de grâne a ţării, solicitată în anul 1830 de Comisia pentru preîntâmpinarea foametei;
2. Bejenarii, numiţi şi oamenii de învoială, erau reprezentaţi fie de clăcaşi fugiţi de pe alte moşii, fie de colonişti străini; concentrată, de cele mai multe ori, în sate nou înfiinţate, această categorie de ţărani se bucura de un regim fiscal mult uşurat în comparaţie cu cel al clăcaşilor, iar obligaţiile faţă de moşie stipulate prin învoieli scrise, erau şi ele mult reduse;
3. Ţăranii liberi, reprezentaţi, de regulă, prin răzeşii deţinători de pământuri, izlazuri şi păduri în proprietate personală, se bucurau, de asemenea, de un regim fiscal privilegiat şi nu aveau nici un fel de obligaţii faţă de moşierii cu care se învecinau.

Dintre cele trei pături principale ale clasei ţărănimii, cea mai grea situaţie materială a avut-o ţărănimea clăcaşă, pe umerii căreia a fost aşezată şi întreaga povară fiscală a ţării; această stare de lucruri explică şi dorinţa firească care a animat în permanenţă ţăranii de pe moşiile boiereşti de a-şi schima statutul social de clăcaş, cu cel de bejenar.

Nici contribuţia fiscală a meşteşugarilor nu poate fi neglijată. Meşterul patron de ateliere plătea şi dările către visteria statului, care se compuneau din: taxa pe meşteşug;fumăritul;taxe speciale, introduse de domnitori pentru acoperirea unor cheltuieli speciale ale visteriei şi taxa de reînnoire a privilegiilor, plătită la fiecare schimbare de domnitor; aceasta a fost continuu majorată, ca urmare a faptului că, la fiecare schimbare de domnie noul domnitor schimba învoielile făcute cu breslele de predecesorul său, stabilind altele noi, cu pretenţii crescute.

Capitolul al III-lea al Regulamentului Organic este menit să instituie o anumită ordine în finanţele publice, astfel:
- prin utilizarea instrumentelor bugetare, cheltuielile publice se ajustau la veniturile fiscale;
- se introduce controlul gestiunii bugetare la către un corp de dregători domneşti;
- se organizează evidenţa contabilă bugetară, se desfiinţează vămile interne, iar boierii nu mai pot avea scutelnici (oameni favorizaţi fiscal).

De acum, veniturile statului se constituie pe seama unor surse bine stabilite: capitaţia ţăranilor şi mazililor (plătită de fiecare cap de familie), patenta negustorilor şi meşteşugarilor, cota parte din venitul net al mănăstirilor şi produsul vămilor externe şi al oraşelor.

CEC-ul şi cecurile

Este puţin probabil ca lucrurile să stea acătării atunci când treaba bodyguardului sau a femeii de serviciu este făcută de managerul companiei. Situaţia nu-i mai brează nici când probleme sensibile de management, public relations ş.a. sunt rezolvate de cei doi.

Un comunicat de presă provenit de la o firmă care ia o anumită poziţie în legătură cu o situaţie anume este un lucru cât se poate de serios. Dealminteri elaborarea formei şi conţinutului oricărui mesaj al unei organizaţii trebuie să revină persoanelor super-calificate. În general, pe acest teren îşi dispută întâietatea mai multe categorii de specialişti: sociologii, psihologii, jurnaliştii (literaţii), economiştii şi juriştii. La casele mari, pretenţiile sunt pe măsură.

Practica, însă, îşi are originalităţile ei. În presa economică centrală, apărută zilele trecute, a fost publicat un (lung) punct de vedere al unei mari companii naţionale. Cel puţin din perspectiva limbii (române), sesizăm unele elemente criticabile. Textul bolovănos în general reflectă o imagine defavorabilă despre emitent, dar deformează şi mesajul, impactul scontat fiind de-a dreptul în primejdia de a nu se realiza.

În ce priveşte materialul în cauză, acesta debutează cu o frază plictisitor de întinsă (54 cuvinte) şi cu o supărătoare repetiţie: “Referitor la […], referitoare la […], conducerea SN […] face următoarele precizări…”

Apoi lectorul este lovit în moalele capului cu leuca pleonasmului ”infracţiuni penale”. Nu trebuie neapărat să fii doctor în ştiinţe juridice ca să ştii că orice infracţiune ţine de sfera penalului. În acest context absolut oficial, plin de gravitate, alăturarea încriminată lezează organele auditive şi vizuale mult mai tare decât nevinovata ”babă bătrână”.

Mai constatăm utilizarea incorectă (de 11 ori) a grupării de iniţiale CEC. Evident, instituţia noastră tradiţională de natură bancară este CEC-ul, însă comunicatul îi atribuie forţat (CECului) o altă semnificaţie, cea de instrument de plată. Or, instrumentele de plată respective sunt cecuri (cec, la singular), şi nu CEC-uri.

Deşi este redat şi un citat din Normele Băncii Naţionale, nici acesta nu este fidel preluat, în loc de cecuri apărând CEC-uri. Asta duce cu gândul că nu mai este vorba de scăpare ori necunoaştere, ci, poate, de reavoinţă.

Dealtfel, aşa cum îi şade bine normei scrise în general, în toată legislaţia care guvernează problematica bancară putem constata că expresiile în cauză sunt corect utilizate.